A locui un timp mai lung într-un sat, într-o casă de țărani, a fost pentru mine un fel de renaștere neașteptată. Copil, fusesem la țară de mai multe ori cu tatăl meu — un admirator al culturii țărănești. La începutul anilor ’70 am redescoperit-o mai în profunzime, lucrînd la restaurarea frescelor de la mînăstirile Humor și Moldovița, apoi în alte sate, rămase pe atunci încă aproape intacte. Cei care nu au cunoscut acea lume sunt poate dezmoșteniți de o experiență esențială: cea a lumii din care venim. Cam cum ar fi intelectualii fără cunoașterea textelor fundamentale ale culturii noastre — Iliada și Odiseea, Biblia, Dante, Shakespeare, Eminescu… Sau cum e școala fără greacă și latină.

Fundamentală mi-a apărut atunci cunoașterea țărănească a naturii ca un întreg, cuprinzînd și oamenii cu lumea lor. Țăranii știau să numească lucruri, gesturi și ființe, pe care nu le cunoșteam. Fiecare zi aducea întîmplările ei, transformate în povestiri, toate situate în ritmul solar și lunar al anotimpurilor, al obiceiurilor și îndeletnicirilor potrivite lor. Aveam sentimentul că trăiesc, alături de ei, într-un fel de ceas universal, rămas în mare măsură neschimbat de secole, o continuare a lumii antice și a celei medievale, la un nivel de intuiții ale întregului de care lumea presocraticilor, care m-a fascinat tot de pe atunci, nu era foarte departe. O societate în care invenția fiecăruia și poate mai ales cea „artistică” (în limbajul nostru de azi) a femeilor, era prezentă în fiecare casă, cu fiecare om ce creștea învățînd și făcînd, însușindu-și cele știute de generațiile dinainte, și producînd noi variante, noi asocieri de culori și forme, noi țesături și broderii, noi povestiri…

Aproape totul era făcut de mîinile celor care erau în măsură să asculte, să privească, să simtă, să urmărească și să numească tot ceea se petrecea în jurul lor, să muncească, să-și crească copiii și să cîrmuiască acea barcă care era gospodaria lor — și, împreună cu consătenii, satul ca pe o corabie în natura din jur. Aproape totul era făcut din materiale din preajmă: lemn, pămînt, piatră, plante… O societate care își ajungea ei înseși, cu rare și mici excepții (sarea, gazul pentru lămpi, hîrtia…). Mai tîrziu lumina electrică, apoi din ce în ce mai multe lucruri fabricate în uzine, culori de vopsit, țesături industriale și altele, au avut efectul înstrăinării treptate și al dispariției pînă la urmă a unei valori esențiale: independența pe care o conferea atoatefacerea, datorită muncii zi de zi în gospodărie, la cîmp, pe dealuri, cu vitele (din latinul vita — viață?) la păscut, cu inul și cînepa în lanuri și la rîu, cu oile, lîna și războiul de țesut, cu ierburile de leac culese și agățate la uscat pe peretele fînarului.

Aveam impresia întrepătrunderii a două lumi paralele, a imersiunii într-un fluviu străvechi, nesecat, curgînd alături de noi aproape neștiut, uitat. Lumea din care veneam, căreia îi aparțineam eu, era ceva străin aici, ceva la care țineam desigur, dar care mi se părea și artificial, o suprapunere ciudată, o construcție fără destul suport real (cea a celor „doi cu sapa, cinci cu mapa”). Nu simțeam în mine nici o tendință idilică, nici o idealizare; dar poezia era prezentă, inerentă, consubstanțială acelei lumi (teren pe care l-am putut apoi întîlni sufletește pe domnul Paul Gherasim). O dorință de adevăr mai larg m-a cuprins, am înțeles că lumea aceea era mult mai aproape de întreg, de esență, decît eram noi în oraș, mînați mereu de nevoi cărora de mult nu le mai puteam răspunde singuri prin munca noastră, industria noastră (în sens etimologic).

Cu ochi de adult am văzut atunci un izvor, am înțeles că fîntîna era ceva esențial. Și de atunci încolo le-am purtat cu mine peste tot, ca pe niște realități (re-)fondatoare. Lumina și căldura soarelui au devenit mai prezente, apa scoasă din fîntînă — prețuită și folosită într-o cană mică pentru băut, într-o alta mai mare pentru spălatul feței și al trunchiului, dimineața pe cerdac. Apa, în căușul palmelor, picăturile căzînd pe pămînt, prosopul (de la πρόσωπονprosopon — față, figură). Apa izvorului, apariție miraculoasă țîșnind la nesfîrșit din pămînt, prin iarbă, cu susurul ei proaspăt, melodie familiară dar neînțeleasă, misterioasă. Iarba înflorită, dealurile cu oamenii la coasă, iarba cosită și fînul vînturate, clădirea căpițelor nu erau numai corvezi, ci o participare intimă la ciclurile naturii.

Izvor. Sfîrșitul anilor ’60. Film negativ alb-negru, 35 mm

Trăirile acestea au fost pentru mine începutul unui nou fel de a gîndi, desena, scrie: gîndurile, imaginile ce îmi apar în fața ochilor și mai ales cele din minte. S-a produs o eliberare, o deschidere, am început să desenez pe foi mai mari, pe care apar mai multe momente ale unui gînd, evoluția unei imagini prin ea însăși sau prin legătura ei intuită cu o alta[1].

Moldovița, anii ’70. Filme negative alb-negru, Agfa 21 DIN, 24×36 mm. Mărire pe hîrtie fotografică 19,8×29,8 cm

Fîntîna, un loc ales, o construcție de lemn cu o arhitectură anume, funcțională și lucrată cu grijă, cu o roată mare, făcută cu siguranță de un rotar, ca cele de căruță. Găleata e din lemn și ea, cu doage de metal. Puțul e cilindric, clădirea de plan pătrat, găleata un trunchi de con sau un ovoid trunchiat de secțiune circulară, butucul e cilindric, de lemn, cu partea uzată reparată cu scoabe de fier. Accesul se poate face pe două laturi opuse, gratii de lemn împiedică poate suitul prea lesnicios al copiilor pe margine? Mecanica este asemănătoare la coborîrea găleții în puț cu cea a unui ceas acționat cu greutăți, iar la ridicarea ei cu cea a unei macarale medievale pentru suitul la înălțime al pietrelor sau clopotelor.

Mînăstirea Humor. 4 imagini extrase dintr-o secvență de fotografii, 1972. Filme negative alb-negru, Orwo NP 20, 24×36 mm

Lucrul la iarbă și fîn — cositul, vînturatul, strînsul și clădirea cîpițelor, pînă la dusul în fînar — se face într-o continuă cercetare a vremii, a ceea ce se petrece în jur. Gesturile omenești sunt într-o legătură constantă cu mișcările soarelui, ale norilor, cu vîntul, cu ploaia.

Mînăstirea Humor, 1972. Film negativ alb-negru, Orwo NP 20, 24×36 mm

Primele generații în costume de serie, impersonale, de orășeni, dansează („joacă”) sub copacii bătrîni pe o estradă din scînduri prinse pe butuci, ca o plută. Se pregăteau să-și înceapă viețile de adulți sub ochii celor dinaintea lor, încă îmbrăcați în hainele lor unice, țesute, împletite, cusute, brodate anume pentru fiecare din ei.

Întors la București, probele mici pe hîrtie ale fotografiilor alb-negru din lumea satului s-au adunat firesc într-un vas; le-am lipit la interiorul lui — poate din dorința de a mă înconjura de ceea ce văzusem pe acel alt tărîm — mai înrădăcinat în realitate și în istorie decît realitatea mea dinainte. Cele două lumi trăiesc în mine întrețesute.

București, 1976–1977. Filme negative alb-negru, KB 17 DIN, 24×36 mm

La serviciu, în măsura care ne servea la făcutul cafelei, vedeam în zaț dealuri și animale, nori, magmă și șuvoaie de lavă, peisaje în continuă transformare.

București. O pagină de jurnal din 1973. Alături de o fotografie la 2 Mai. Film negativ alb-negru, Agfa ISS 21 DIN, 24×36 mm

„Mierc. 22 mai. Înțelegerea interdependenței generale. O fotografie a unor pantofi, alături de cea a drumului; alături de cea a mochetei, scaunelor, biroului; a autobuzului IRTA și a camionului de ocazie; a cerului cu stele și a copacilor prăfuiți. A ziarelor și borcanelor-sticle de lapte și a capacelor de iaurt, a cișmelei de apă și a Grădinii. Care sînt lucrurile fundamentale în spatele acestor asocieri ale zilelor de ieri, azi, mîine? Izvorul, soarele, grădina, drumul fiecăruia și drumul tuturor; înțelegerea omului, universului… Ziar, ochelari, reflexul soarelui. Doi Mai. 1973.”

Maison navire, jardin, four à pain. Gospodăria ca arcă. Foaie de caiet jurnal, Paris, anii ’80. Tuș sepia pe hîrtie, 29,6×21 cm

Cărți, caiete și gînduri. Arbore cu ramuri omenești în jurul soarelui. Argintiul îngeresc al pîrîului.

 

Desen în tuș negru pe hîrtie. Foaie de caiet jurnal, Paris, anii ’90, 29,7×21 cm

„Pagina mea albă, frumoasa mea pagină cu vîrful negru care aleargă, care inventă, iată-vă din nou! Țin poate capătul firului care duce la libertate, de data aceasta, am cîțiva bani deoparte, se vor evapora desigur în mare viteză, dar nu chiar imediat, nu mîine. Nu mai am datorii, pentru moment. Trebuie inventat un alt fel de a face, care să ne permită să mîncam, lăsîndu-mă în același timp să lucrez în adevărata mea meserie. Primele idei, după această lungă pauză…”.


Matei Lăzărescu, născut în 1948 la București, emigrează în Franța în 1979, unde trăiește și lucrează deopotrivă ca artist și conservator-restaurator de pictură murală. După 1990 începe să expună cu grupul Prolog, la invitația artistului Paul Gherasim. Începînd cu anii 1960, fotografia capătă pentru artist funcția unui jurnal vizual în alb și negru, o completare a jurnalului personal și a interesului său pentru desenul din imaginație. Acest interes se suprapune peste atracția sa față de realitatea imediată, pentru „impetuozitatea heracliteană a celuilalt prezent”, pentru „baia de existență proprie, a luminii și umbrelor de o clipă”, redate în pictura sa în spiritul unui nou realism, aproape fotografic. Cunoaște lumea rurală, prin intermediul tatălui său, medic, poet și desenator. Între 1972 și 1977 lucrează ca restaurator la Direcția Monumentelor Istorice, fiind prezent la mînăstirile Humor și Moldovița, iar mai tîrziu în sudul Transilvaniei unde locuiește în sat la țărani. În cadrul acestor călătorii, realizează o serie de fotografii urmărind parcursul cotidian al vieții rurale și o serie de desene.