ACESTA NU ESTE UN SPAŢIU | Intervenţie: Răzvan Anton și Mihai Iepure-Górski

ACESTA NU ESTE UN SPAȚIU
INTERVENȚIE: RĂZVAN ANTON ȘI MIHAI IEPURE-GÓRSKI

Open House: vineri, 24.5.2024, 18:00–21:00
Erou Ion Călin 19, București

Institutul Prezentului continuă seria de intervenții artistice ACESTA NU ESTE UN SPAȚIU, dedicate spațiului în care activează Institutul Prezentului, cu intervenția Exerciții de orientare  a artiștilor Răzvan Anton și Mihai Iepure-Górski, un laborator de practici artistice care va fi deschis publicului în 24 mai 2024, între 18:00–21:00. Ediția 2024 a intervențiilor se derulează în cadrul unor rezidențe acordate artiștilor invitați.

___

5+5 / interviu cu Răzvan Anton și Mihai Iepure-Górski realizat de Otto Felt

OTTO FELT: Care este raportul vostru cu scena artistică locală și cît de mult vă influențează status quo-ul acesteia modul în care lucrați și acționați artistic? Care ar fi limitările și avantajele contextului?

RĂZVAN ANTON: Noi lucrăm la Cluj, unde am și studiat de altfel, și o perioadă de timp am fost legați de Fabrica de Pensule. Clujul e un loc destul de mic unde cunoști pe toată lumea din scena artistică. Fabrica a fost unul din locurile în care o parte a scenei s-a adunat la un loc și a reprezentat un context foarte interesant, aflat undeva între ideea de comunitate și cea de interese convergente. A fost și o experiență de conviețuire, dar și o lecție despre maturizare, marcată de conflict între interesul privat și colectiv, activitate non-profit și piață.

Ca parte activă în organizație am încercat să dezvoltăm proiecte care să adreseze întrebări importante despre ce se întîmplă aici, de la problemele școlilor de artă, cele ale muzeelor și, în general, problema lipsei instituțiilor culturale care sprijină noile generații de artiști să aibă o șansă în acest peisaj social. Credem că o parte a acestor proiecte pe care le-am gîndit sau la care am contribuit a avut ca prioritate începerea unui dialog cu cei care ies acum din școli și care nu văd multe alternative la discursul de piață, care s-a propagat la Cluj și nu numai, și pe fondul căruia s-au alcătuit constructe ca Școala de la Cluj sau Școala de pictură de la Cluj, de exemplu.

MIHAI IEPURE-GÓRSKI: Aș adăuga că în contextul unor astfel de noțiuni sau entități emblemă, care identifică un cadru mai larg al scenei locale, cum sînt Școala de la Cluj, sau chiar Fabrica de Pensule, care apar menționate în raport cu artiști și artă care provin din acest spațiu cultural, a existat și există pericolul exploatării și acaparării lor pentru interese mărunte. Nu e surprinzător că în trecut, cît timp numele Fabricii era un bun valoros și util, a avut loc o dispută serioasă pentru el, dispută ce a dus la ruperea în două a comunității, o criză cu urmări pînă astăzi în scena clujeană.

Problema tot mai acută pe care o vedem este exact asta, punerea la cale și articularea unui discurs alternativ, al nostru (în opoziție cu al meu, al tău, al lui/ei), adică al unei comunități. Ceea ce numeam privirea colectivă, în proiectul gîndit pentru Fabrică în 2019, cu ocazia aniversării celor 10 ani, cînd am încercat un exercițiu de reflecție în dialog cu alte organizații și oameni din sectorul independent din țară, considerăm și acum ca fiind miza importantă, sau mai exact elaborarea, dezvoltarea și negocierea acestui mod de a vedea/evalua lucrurile. Poate sună poetic sau pretențios (sau chiar banal), dar activitatea artistică este pînă la urmă, dincolo de potențialul ei de investiție sau decorativ, un mod a privi lucrurile și de a acționa extrem de util societății la nivel larg (nu în sensul industriilor creative sau al stării de bine de care se tot vorbește). Încercăm să acționăm responsabil, în așa fel încît modul în care gîndim și lucrăm în și cu acest spațiu cultural să aibă relevanță pentru context, ca o proiecție într-un viitor posibil, în care lucrurile/faptele pe care le facem se cer făcute ca fiind o necesitate, cuvintele pe care le rostim se cer rostite pentru a fi auzite… în fine, gîndurile pe care le gîndim reprezintă, dincolo de producția propriului imaginar, un produs al comunității și al generației și aparțin acesteia, iar noi îi aparținem. Un viitor în care sinele (eu) este un exponent, proiecție, recipient al unui timp și al unei comunități, devine reprezentativ.

OF: Ce loc ocupă zona de educație și contactul cu noile generații în practica voastră artistică și respectiv curatorială? Cum ați relaționa modul în care lucrați împreună cu practica voastră individuală?

RA: Acesta este un subiect important pentru noi și a fost una din prioritățile programului propus în 2018 la Fabrica de Pensule. Atunci am invitat doi tineri studenți (Alexandra Mereuți și Sebastian Danciu) de la Universitatea de Artă și Design pentru a organiza o expoziție cu colegii lor în spațiul Pilot. Cu ei am continuat colaborarea și în anii următori; au o privire critică asupra școlii și a contextului local și văd dincolo de preocupările lor imediate. Interesele noastre comune erau legate de starea deficitară a educației din România, situație cu care ne-am confruntat și noi ca studenți, la începutul anilor 2000, și deșertificarea instituțională care continuă și acum.

MIG: Și asta și în contextul unor observații pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Fabrica, dar și alte contexte favorabile apărute mai devreme, la finele anilor 1990 și pe parcursul anilor 2000, au servit (literalmente) popularizării culturii locale în spațiul established vestic, dar și absorbției unor artiști și organizații de aici în spațiul și pe piețele vestice. Povestea de succes a unui grup relativ mic și popularizarea identității Fabricii de Pensule și (mai puțin) a conceptului de Școală de la Cluj a servit și altora pe termen scurt, însă succesul (de piață?) a rămas o raritate. Mai mult, am observat în timp lipsa contextelor favorabile activității sectorului tînăr și un oarecare dezinteres din partea zonei established a scenei pentru comunitatea și sectorul cu mai puține șanse, astfel încît contextele creșterii și stabilizării sectorului tînăr al scenei păreau să întîrzie indefinit.

În mod evident nu am fost singurii care au observat asta, în ultima perioadă programele Fabricii de Pensule (inclusiv cele în care ne-am implicat direct) s-au focalizat exact pe crearea de contexte, dialog, transfer cu și în alte spații culturale pentru a înlesni accesul artiștilor mai tineri în zona established.

Recent însă, artiștii tineri par să aibă mai multe oportunități, o bună parte din finanțările care apar au ca prioritate susținerea sectorului tînăr, ceea ce este desigur dezirabil.

RA: În 2019 am început un alt proiect, care s-a intitulat Future Perfect, în cadrul căruia în care am pus în dialog artiști tineri, care nu terminaseră de mult școala sau încă studenți, cu artiști cunoscuți din scena artei contemporane din România. În cadrul acestui proiect am funcționat mai mult ca moderatori sau martori, urmărind dialogul dintre ei și contribuind la dezvoltarea expozițiilor rezultate.

MIG: Ceea ce ne-a interesat în acest proiect a fost să facem posibil un cadru în care dialogul intergenerațional să fie posibil. Totodată să trecem mai departe de simpla curatoriere a unor serii de expoziții prin aceste dialoguri, dar și activarea oamenilor din sectorul established în spațiul și contextul cultural în care practicile lor s-au dezvoltat.

În mod regretabil, o parte din planurile noastre au fost împiedicate de pandemie și am fost nevoiți să adaptăm proiectul și să reducem din activitățile în persoană pe care le planificaserăm inițial.

RA: În practica individuală lucrurile s-au schimbat semnificativ în ultimii 10 ani. Munca cu arhivele ține de un efort de limpezire a contextului social-politic al ultimilor 50 de ani (Răzvan) care se caracterizează printr-un dialog multidisciplinar și multigenerațional. Pe de altă parte, Mihai dezvoltă gesturi critice, publice, menite să creeze disconfort într-un context în care atitudinea critică rămîne la fel de problematică azi cum era și înainte de 1989, dar din motive diferite.

OF: Lucrezi cu desenul și memoria, Răzvan, definind desenul ca traseul direct către imagine, iar memoria ca mediu în care acționezi. De unde această alegere și cum anume s-a articulat în lucrările și proiectele tale?

RA: Cînd spuneam aceste lucruri, acum mai bine de 10 ani, nu începusem încă să lucrez cu Arhiva Minerva sau cu alte materiale istorice, deși aveam niște intuiții legate de ceea ce mă interesează. Încă de la acel moment aveam un fel de practică inerțială de atelier încercînd să fac ceea ce credeam că știu, adică să desenez. Între timp cred că munca mea a căpătat o logică mai degrabă procesuală decît medială, în sensul în care trebuie să dezvolt propriile mecanisme sau instrumente de investigare a materialelor descoperite, de unde și aceste procese de developare la soare, ca o formă de foto-arheologie. Aceste procese mă ajută să reglez distanța dintre mine și subiect, iar gesturile vizuale rezultate sînt o consecință a acestui efort de reflecție.

OF: Ai avut recent o lucrare în cadrul expoziției după SCULPTURĂ/SCULPTURĂ după din Timișoara, Mihai, dar zona de sculptural nu era cea de materialitate la care ne-am gîndi imediat. Cum funcționează din interior modul în care cercetarea ta își găsește diverse medii de exprimare, pe de o parte, iar pe de alta, ce rol are în acest proces nevoia ta de a intra în dialog și colaborare cu alți artiști care devin sau iau parte la lucrările tale?

MIG: Încerc să scap de sculptură (disciplina pe care am studiat-o la facultate și master) cam de prin anul 3 de facultate, cînd am realizat sau am decis mai degrabă că nu am mare lucru de zis în acest mediu și mai mult, nu prea știu ce să fac cu acest mod de a face artă, prin producere, cumul de material, care rezultă într-o acumulare de obiecte, pe care le vedeam atunci și le văd și acum, de fapt, greu de justificat. Responsabilitate e un cuvânt care îmi vine în minte în relație cu această acumulare, ceva extrem de apăsător și complicat de gestionat.

De atunci încoace caut moduri de ieșire din sculptură, de ieșire din spațial, materie sau ce o fi și, într-o anumită măsură, de ieșire din producția artistică per se, producția de operă (de autor?).

Cu toate acestea însă, deși am renunțat la sculptură ca materie, disciplină, nu reușesc să mă debarasez de un fel de a gîndi, de a lua lucrurile, cred, propriu sculpturii. Nu reușesc să scap de fapt de formă (formalism). Și faptul că revin adesea la o metodă de lucru care implică parteneriate cu alți practicieni din varii domenii artistice cum ar fi: actori, performeri, muzicieni, designeri modă, etc. este un mod de a negocia relația mea cu mediul, cu producția artistică și o strategie de a scăpa, măcar parțial, de responsabilitatea producerii operei.

Referitor la piesa de la Timișoara, din show-ul de sculptură, aceasta, dincolo de subiect, părea probabil cea mai nepotrivită de acolo, mai ales în contextul expoziției propuse de Ciprian Mureșan, intitulată Volum prin straturi. Sigur însă că dacă aruncăm o privire pe textul curatorial, lucrarea devine cît se poate de potrivită, conceptul nefiind limitat la lucrări în spațiu, Ciprian subliniind imaterialul ca o componentă cheie a proiectului. Personal am văzut Monumentul confuz, gestul respectiv (o trecere în revistă a unor momente emblemă din istoria recentă a României cu aceste figuri monumentale care se succed în prim plan, aduse la viață de Doru Taloș, un colaborator drag), care face referire la o specie a sculpturii, sculptura monumentală, de spațiu public, ca fiind absolut necesar în contextul unei capitale culturale care, cel puțin la nivel de identitate vizuală și concept de brand inițial, paria pe caracterul orașului ca oraș declanșator al Revoluției române din 1989.

OF: Să vorbim un pic despre intervenția în spațiul Institutului Prezentului, care are de-a face cu varii posibilități de orientare, în funcție de cum se decupează perspectiva aplicată acestui proces din punctul de vedere al actantului/ghidului sau al observatorului/privitorului/celui ghidat.

RA: În cadrul săptămînii pe care o planificăm la sfîrșitul lunii mai vom lucra pe cîteva coordonate materializate în forma unor dialoguri cu interlocutori din domeniul artei și nu numai, oameni care lucrează în București cu teme care ne privesc deja și pe care le-am menționat mai sus, cum ar fi: starea instituțiilor culturale, nevoile artiștilor tineri, istoria recentă și memoria colectivă. Aceste întîlniri vor avea loc fie pe teren, în cazul colecțiilor sau arhivelor pe care am dori să le vizităm, fie în spațiul de la Institutul Prezentului, unde am dori inclusiv să prezentăm și să discutăm activitatea și proiectele noastre.

MIG: Trebuie să recunoaștem că propunerea primită, aceea de a lucra împreună la Institutul Prezentului, ca artiști de această dată, este o premieră pentru noi și ne ajută, pe de-o parte, să ne reevaluăm propria practică în raport cu activitatea celuilalt și pe de altă parte să extindem modul hibrid în care acționăm împreună prin dezvoltarea unui cadru și a unor practici comune.

Exercițiile de orientare pe care le avem în vedere la Institut nu sînt foarte diferite de ceea ce facem în activitatea artistică individuală însă, unde producerea operei este împinsă la margine făcînd loc unor activități ce au în vedere deslușirea și orientarea în terenul moștenit (istoric) și în contextul socio-politic în care (ne străduim să) funcționăm.

___

RĂZVAN ANTON (n. 1980, Cluj) a studiat la Universitatea de Artă și Design din Cluj (Grafică) și Camberwell College of Arts Londra (MA Drawing). Predă la Universitatea de Artă și Design Cluj din 2010 și a făcut parte din colectivul de artiști al Fabricii de Pensule. A fost implicat în proiectul de arhivare digitală a Arhivei Minerva. Între 2019–2021 a co-curatoriat programul de arte vizuale al Fabricii de Pensule, alături de Mihai Iepure-Górski. Actualmente face parte din echipa de coordonare a proiectului de arhivare digitală a colecției de fotografie a lui Deák Ferenc din cadrul Arhivei Minerva Cluj.

MIHAI IEPURE-GÓRSKI (n.1982, Alba-Iulia). Este absolvent al Academiei de Artă și locuiește la Cluj-Napoca. Lucrează într-o varietate de medii încercînd să evite să cadă pradă acestora, revine însă adesea la o metodă de lucru care implică parteneriate cu alți practicieni din varii domenii artistice. Face parte din colectivul de artiști al Fabricii de Pensule din 2014. Între 2019–2021 a co-curatoriat și coordonat programul de Arte Vizuale al Fabricii de Pensule, alături de Răzvan Anton. Practica sa curatorială continuă în parteneriate cu varii organizații, cum ar fi Electroputere Plus, Minitremu.

OTTO FELT este un scriitor cu origini germane, stabilit în Rockport, Massachussets. A studiat și predă literatură comparată și istoria artei, așteptînd să se dedice total scrisului și publicării romanelor sale. Colecționează cărți de artist, fiind pasionat în special de arta din Europa de Est și America de Sud.

___

În cadrul inițiativei ACESTA NU ESTE UN SPAȚIU, Institutul Prezentului propune o serie de acțiuni derulate în propriul spațiu de lucru din București, care își îndreaptă atenția asupra prezentului, pornind de la modul în care platformele artistice independente și artiștii aleg să răspundă energiilor unui context în care activează. ACESTA NU ESTE UN SPAȚIU este gîndit ca zonă de dialog, de împărtășire a unor experiențe individuale și colective ce nu se desfășoară pe terenul septic al white cube-ului, ci într-un spațiu de lucru de 50 mp. Demers conceput de Ștefania Ferchedău și Alina Șerban în cadrul platformei de resurse artistice și teoretice Institutul Prezentului.

Serie organizată în 2024 în cadrul proiectului de rezidențe „COLLEGIUM. Dincolo de cuvinte”. Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Identitate: Ioana Petcu.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Contact: ip@institutulprezentului.ro