Născut în 1937 la Cluj, Lucian Meţianu face parte din neo‑avangarda muzicală românească de la finalul anilor 1960. Preocupat de transpunerea matematică a sunetului, Meţianu dezvoltă o gîndire componistică bazată pe importanţa centrului referenţial, readucînd în discuţie, alături de alţi colegi de generaţie (Octavian Nemescu, Corneliu Cezar), spectrul armonicelor naturale, universalul şi oscilaţia ca element fundamental al lumii. Urmăreşte să aplice la nivelul structurii muzicale raporturile numerice, îndeosebi şirul lui Fibonacci şi ecuaţia lui Lorentz cu privire la studiul haosului şi al imprevizibilului. Introducînd ideea transformării ca principiu de compoziţie, gîndeşte o muzică minimalistă, în sensul maximei economii, non‑repetitivă şi transformaţională, care stă la baza lucrărilor sale, între care Ergodica (1967), Conexe (1967–1968), Cvartetul de coarde nr. 2 (1968), Pythagoreis (1971), Evolutio (1973). Pasionat de electronică, se specializează în cadrul Studioului de Muzică Electronică de la Köln, la Hochschule für Musik, unde finalizează lucrarea sa de pionierat, Pythagoreis. Stabilit la Lausanne din 1984, înfiinţează un laborator de acustică şi muzică electronică în cadrul Conservatorului, unde predă între 1990 şi 1998.
