Sonor

Ascultaţi episoadele care îi au ca invitaţi pe artiștii Ana Maria Micu, Dan Vezentan, Ana Kun, Gavril Pop, Mimi Ciora, Rucsandra Pop.

În desenele ei, Mimi Ciora creează un univers interconectat bazat pe relația dintre lumea organică a plantelor și ființele umane, de obicei feminine. Încearcă să ajungă de la macro, de la uman, la ciuperci și bacterii, urmărind să țină seama de o latură no harm care este esențială pentru ea. Acest lucru se transpune și în comunitatea creată în jurul spațiului Indecis din Timișoara, o lume în care Mimi se simte sigură să interacționeze cu un public destul de mare. Să lucreze cu copiii pornește de la o nevoie a copilului care a fost, care își dorea anumite lucruri pe care nu le-a avut, iar prin faptul că de peste 7 ani le oferă unor copii acele experiențe pe care și le-ar fi dorit, le trăiește și ea. Spune că acum este într-un moment zero, de sfîrșit al unei etape despre care credea că va fi pentru totdeauna, iar în plan personal, ca artist, încearcă să țină pasul.

Lucrul pe care l-a înțeles cel mai devreme despre ea însăși, spune Rucsandra Pop, este că o interesează să spună povești prin scris. Acum însă, cînd scrie un text, se gîndește neapărat și la imaginile cu care se asociază textul, imaginea a devenit o parte foarte firească din procesul ei de lucru, o ajută să se dezbare de manierisme, să se scurcircuiteze. La scris se mai adaugă un strat, partea de documentare, pentru că poveștile nu sînt toate ale ei, ci sînt culese și de la alți oameni, conțin niște energii comune. Este vorba de o arheologie umană, dar și de o arheologie urbană, pentru că încearcă prin ceea ce scrie să recupereze nu doar momente din viața unor indivizi, ci și felul cum orașul în momentul acela conținea acele povești. Rucsandra crede că problema cu Bucureștiul este că ne e greu să îl iubim pentru că locuim la suprafața orașului, dar în momentul în care localizăm în el niște straturi sentimentale, atunci deja reușim să ne conectăm la oraș și la noi într-un mod diferit.

Gavril Pop spune că lucrările lui pornesc de la impulsuri care vin de nicăieri cînd interacționează cu niște obiecte. Pe la 11 ani și-a dat seama că îi place foarte mult ce face (acțiunea de a înregistra pe o foaie ceva, un gest), de-atunci nu și-a imaginat că o să facă altceva și nici nu s-a oprit niciodată. A prins cumva ultima apariție a Timișoarei cum era în anii 1980-90, cînd încă trăiau bunicii lui. Schimbarea cea mai mare a fost cînd părinții săi au tăiat nucii din curte, erau elementele cele mai importante ale copilăriei, și de atunci și orașul și oamenii au început să se schimbe. Are mai multe arhive mai mici într-o arhivă mai mare, a început să înregistreze foarte multe lucruri din Timișoara încă de pe la 12-13 ani. Acum aceste jurnale au devenit abstracte, evazive, nu mai înregistrează un eveniment, ci un impuls pe care poate să-l aibă din acel eveniment, își pierd cumva natura istorică.

Ana Kun spune că nu folosește niciodată imaginea ca să ilustreze textul sau textul ca să explice imaginea, întotdeauna desenează ce nu poate să scrie și scrie ce nu poate să deseneze. În ultimii ani a preocupat-o modul în care poate să comunice prin mîncare sau cum poți să faci activism de mediu într-o formă plină de drag pentru cineva și din care fiecare învață. Ana este fan al lucrului în comunități și încearcă să genereze acest gen de acțiune în care lucrarea este atît de relevantă pe cît își dorește grupul să o facă, iar succesul unei asemenea colaborări este că toată lumea se implică. O preocupă foarte mult munca invizibilă din domeniul artelor, acel volum de muncă care devine implicit, fie că e management, producție, promovare sau muncă emoțională, care nu se contorizează și nu este valorizată cum trebuie. La 10 ani de la înființarea Balamuc, atelierul și grupul din care face parte împreună cu Livia Coloji și Răzvan Cornici, și-au făcut o listă cu tot ce și-au dorit pe parcurs și nu au putut să facă, încercînd să facă acum.

Dan Vezentan se simte apropiat de ecologie, de natură, de tehnologiile rurale, de zona în care s-a născut și s-a format, care se ocupă cu producerea hranei și formele de viață. Și-a proiectat un parcurs artistic unitar, programîndu-și seriile de desene și instalații să înceapă în anumite momente. Află foarte multe lucruri de la copiii lui, specializați în construcția de cărămizi de lut, și recunoaște că în unele lucrări s-a inspirat de la ei. În seria sa de Culegătoare, construiește în prezent o lucrare cinetică care va fi amplasată pe Dunăre, la Tulcea. Aceasta va fi pusă în mișcare de curentul Dunării, gălețile vor vărsa apa, care va fi filtrată și va ajunge potabilă prin lateralul lucrării într-un ponton accesibil publicului.

Ana Maria Micu nu se atașează de propriile lucrări, dar are o relație foarte strînsă cu fiecare lucrare în parte, consemnînd procesul de lucru, tehnica și materialele folosite pentru fiecare în mod individual. Crede că arhiva proprie este inutilizabilă dacă nu o poate parcurge periodic integral, într-un timp foarte scurt, întreținînd permanent un folder cu idei de lucrări și un tabel care însumează succint toate ideile din folder-ul respectiv. Ana Maria spune că nu ar fi reușit să ajungă să gîndească așa cum gîndește în prezent dacă nu ar fi trăit cu plante de mai mulți ani. Deseori, intrînd în camera cu plante din studioul său a avut impresia că acestea vor intra prin parchet și prin pereți și vor exploda blocul din temelii.

Dacă ești artist, vrei ca lucrarea ta să fie privită cu seriozitate, pentru că este munca ta, dar și cu umanitate și empatie, pentru că tu te identifici cu munca ta. Dacă ești spectator, vrei să ieși mișcat într-un fel de la un eveniment, fără să fi apucat să îți zboare gîndul în altă parte cît ai fost acolo. Dacă ești implicat civic, vrei ca arta să aibă un impact imediat lîngă tine. Pentru că toate cele de mai sus contează, dacă mergi la Peninsula s-ar putea ca o discuție să îți schimbe percepția despre o expoziție sau un spectacol sau măcar să îți pui niște întrebări. Asta au trăit Miana Barta, Bianca Băilă, Otilia Galescu, Sorina Jecza, Alex Luca, Cristina Potra-Mureșan, Arnold Schlachter, Adina Ștefănescu, Mihai Toth la Peninsula / Timișoara.

Anamaria Pravicencu spune mereu că pentru ascultare este nevoie de o pregătire. Curățarea urechilor de zgomotul cotidian este un moment de calm, de pregătire, ca și cum ți-ai curăța uneltele înainte să începi să lucrezi, să le ai la îndemînă să le poți folosi cînd ai nevoie și să ai un acces mai intens și mai complex la operațiunile minții în experiența de ascultare. Anamaria are adevărate momente de jubilație în lucrul în solitudine, dar își dorește să lucreze cu alți artiști, pentru aceleași lucrări. Nu mai crede că poate schimba lumea cu munca ei artistică, dar la nivel civic încă mai crede că se poate și contribuie la asta.

În acest episod, Mihai Toth vorbește despre forța spațiului și a referințelor care își pun amprenta asupra practicii artistice personale. Crede că în artă am trecut peste paradigma lucrărilor celebrate sub o formă individuală, pentru el o lucrare este o practică pe de-a-ntregul, care nu se poate forma într-un an de zile.  Îl preocupă cum poate funcționa ca artist în mod individual, dar și fuzionînd cu alți artiști cu care împarte valori și interese comune. Pentru Mihai, spațiul artistic trece dincolo de pereții săi și de fizicalitatea imediată, prin viziunea celor care îl generează și animă permanent.

Maria Mandea creează jocuri prin care se pot discuta fără cuvinte, prin acțiuni, subiecte serioase, precum conceptul de proprietate sau dreptul la locuire. Crede că în artă se simte din ce în ce mai mult nevoia unei practici interactive și că arta nu poate ignora ce se întîmplă în societatea contemporană. Vede jocul ca pe un obiect pe care îl ai și, pe de altă parte, ca pe un eveniment care se întîmplă între jucători, care implică colaborare, dar și conflict, testînd limitele participanților. Pentru Maria este foarte important să deschidă procesul său de lucru și ca mod de exprimare pentru ceilalți.

Ascultaţi episoadele care îi au ca invitaţi pe artiștii Maria Mandea, Mihai Toth, Anamaria Pravicencu și pe membrii laboratorului Peninsula / Timișoara.

Vasile Leac vorbește în acest episod despre cum experiențele de viață modifică fundamental percepția timpului și cum diversele viteze în care trăim atrag nevoia de alege imobilitatea, nemișcarea. Vasile lucrează în prezent la un parc dendrologic în Vâlcea, în zona localității Horezu, un proiect care l-a prins total în ultimii doi ani și care îi dă sens. Crede că ar trebui să fim învinși de natură și spațiu, nu neapărat să îl cucerim.

Neda Kovinić trăiește și lucrează la Belgrad, folosind ca medii performance-ul, instalațiile și filmul. Neda își dorește ca arta să se întoarcă la viață și să spună lucruri despre viață. Arta împrumută materiale și subiecte din viață, dar trebuie să dea înapoi vieții dacă nu niște răspunsuri, atunci niște schimbări și experiențe. Artista crede că în acest fel arta poate servi cu adevărat viața.

Andrea Palašti este artistă și profesoară în Novi Sad, unde predă la Academia de Artă. Istoria este profund înrădăcinată în munca ei, prezentînd un punct de plecare în aproape toate lucrările sale. Andrea cercetează arhivele instituțiilor publice în căutarea unor subiecte mai puțin cunoscute publicului, încercînd să realizeze apoi lucrări prin care să comunice nu doar ce s-a întîmplat, ci și relevanța acelor istorii în prezent. Așa l-a descoperit pe urangutanul Emil în arhiva Schönbrunn Zoo în Viena.

În acest episod, Ciprian Mureșan vorbește despre reflecția asupra rostului muncii artistice post-pandemie, construcția unui atelier propriu și sculpturile sale de mari dimensiuni — o serie de lucrări în care chestionează soarta monumentelor, realizate într-un apartament mic, cu greșeli tehnice care ajung să ilustreze chiar istoric cum dintr-o idee bună iese ceva alienat, grotesc.

Ascultați episoadele care îi au ca invitați pe artiștii Ciprian Mureșan, Andrea Palašti, Neda Kovinić și Vasile Leac.