Banda desenată era mijlocul de a-mi transpune scenariile de film şi o verigă spre pop-art, spre arta care îmi era model. Banda desenată învaţă cum se desenează un lucru urît, ceea ce este foarte important în epoca omagiilor.

Ne apropiem de fereastra unei case cu teleobiectivul, ferindu-ne de copaci. De acoperiş atîrnă un leagăn. Copilul cam de 12 ani se învîrte de la sine în sens orar. O dată, din profil spre dreapta, ne ducem după privirea lui. Un desen rudimentar pe perete. O construcţie. Mergem înapoi prin palat. Ieşim şi uşile se bat după noi, singure. În şanţul de iarbă un ţăran cu pantaloni bufanţi şi bocanci. Se uită la picioare. La dreapta alee de plopi. Trece un om şanţul lent, face un pas, doi şi rămîne în mers, imobil. Din vale vine o pasăre, se lasă pe umărul lui, apoi pe un stîlp şi în gol. Omul face gesturi largi în acest ritm şi sare în aer, se depărtează. Noi coborîm aparatul pe drumul nisipos. Nisipul o ia la vale în faţa noastră. Peste şanţ gard de piatră, văruit, grilaj, grădina neagră, vite care ies, ling stîlpii. Din nou valea, drumul, stîlpii, curte neagră gri în dreapta, pădure neagră în stînga. ceaţă, negru, cer gri închis în faţă. Doi oameni întind o sfoară pe jos. Omul se uită la ei pe rînd, apoi aleargă şi se împiedică cu picioarele pe rînd, dar se ţine să nu cadă. Revine şi iar dă în ea (la deal) ceva mai luminos. Un Dumnezeu complet fals (din gravură, animaţie), kitsch, îl ia de mînă şi-l trage dealul[1].

Clasele sociale merg paralel pe o stradă pietruită (strada Barbu Văcărescu). Prim plan pe cel ce merge în şanţ, prin bălţi, şuvoaie, gunoaie, resturi. Pe trotuar — familie de burghezi stînd, zgîiţi, halind, tineri fără treabă. Lîngă el, mergînd la pas, maşina. Aer solemn. Înăuntru un tip cu pălărie.

O sărbătoare pentru muncă. La pavarea străzii Roma s-a lucrat greu. Oameni în surtucuri în şanţ (stop cadru). Macaraua, „Ciocănitorul” pneumatic. Masa murdară. Un tip vine cu apa. Tragerea cablului, ţevi puse cu macaraua. Aruncarea bucăţilor de asfalt în camioane. Cizme de cauciuc. Beneficiarii au venit să le mulţumească. Masa comună în zona de barare a drumului. Unul cu maşina particulară, altul pe motor străbat şoseaua. Miliţian fumînd cu un muncitor.

Lumea sumbră a registrelor. Magazia. Vrafuri de formulare, masa din fund. Dulapuri moderne, într-o secţie nouă. Deschide unul metalic. Dosare cu arc. Ni se arată diferite grupe sociale separate. Vînzătorii (în plastic), miliţienii[2].


Ion Grigorescu, născut în 1945 la București, unde trăiește și lucrează și în prezent, este unul dintre cei mai cunoscuți artiști ai neoavangardei artistice românești. Propunînd un corpus de lucrări extrem de variat — de la pictură, fotografie la (video) performance, jurnal — care nu răspunde într-un mod precis anumitor canoane istorice ale artei, Grigorescu este mereu în căutarea „de drumuri şi ieşiri din drumuri”.