Alles ist Architektur [Totul este arhitectură][1] declara Hans Hollein în 1967, dorind să sublinieze că putem înțelege întreaga lume ca fenomen arhitectural. În incursiunea de a descifra fenomenul vizual și a folosi lecția naturii în creația plastică, arhitecturală sau de design, grupul Sigma din Timișoara (1969–1978) constituie un reper atît pentru contextul cultural și pedagogic-experimental românesc, cît și pentru cel internațional.

Artiștii Ștefan Bertalan[2] și Constantin Flondor[3] au avut în 1969 inițiativa de a continua sub o altă formă experiența grupului 111, dizolvat după stabilirea lui Roman Cotoșman[4] în Occident, formînd un nou grup care avea să lucreze ca o echipă[5]. „Curînd voi observa că ceva s-a întîmplat cu noi: nevoia de a lucra împreună”[6], își amintește Flondor. Astfel ia naștere grupul Sigma 1, adică o sumă de unități, ulterior numit doar Sigma, format din artiștii Ștefan Bertalan, Constantin Flondor, Ioan Gaita[7], Elisei Rusu[8], Doru Tulcan[9] și matematicianul Lucian Codreanu[10]. Existența în Timișoara a Cercului de Bionică[11], condus de profesorul Eduard Pamfil, frecventat în anii 1960 de către Bertalan și Flondor, ulterior și de ceilalți membri Sigma pe parcursul anilor 1970, le-a trezit acestora interesul pentru interdisciplinaritate. În cadrul Cercului se întîlneau săptămînal psihologi, artiști, matematicieni, scriitori, profesori pentru a dezbate teme care depășeau aria strictă a unui domeniu sau a unei specializări.

O primă etapă a pedagogiei Sigma derivă din experiența cercetărilor grupului 111 de la mijlocul anilor 1960, grup care participase în 1968 la Trienala de la Milano, ediția XIV, și în 1969 la Bienala de Artă Constructivă de la Nürnberg și la expoziția Konstruktivismens Arv de la Centrul de Artă Henie Onstad din Høvikodden, Oslo, expunînd lucrări optico-cinetice cu oglinzi și sticlă canelată (Flondor), obiecte lumino-dinamice (Cotoșman) sau obiecte cu fire de nylon, plexiglas și cuie (Bertalan). Această etapă constructivă este vizibilă în prima expoziție a grupului Sigma din 1970 la Galeria Helios[12] din Timișoara, unde grupul realizează un ambient spațial propunînd un spectacol vizual generat de formele constructive, de cinetismul imprimat acestor structuri sau de virtualitatea cinetică dată de mișcarea privitorului. Lucrările se bazează pe cercetări matematice și arhitecturale și preiau sau regîndesc principii structurale, folosind materiale precum aluminiu, nylon, plastic, ventilator, reflectoare.

Expoziția Liceului de Arte Plastice din Timișoara la Seminarul Internațional de Marketing, Timișoara, 1972. Fotografie din arhiva Sigma. Prin amabilitatea artiștilor

În această etapă, activitatea grupului Sigma este strîns legată de dimensiunea pedagogică. Gîndirea unor noi metode de predare și a unor noi planuri de învățămînt a condus la înființarea unui liceu experimental. Pornind de la viziunea pedagogică a Școlii de la Bauhaus, grupul propune o nouă programă în învățămîntul artistic local, bazată pe cîteva principii centrale: munca în echipă — elevul fiind parte a acestei echipe —, studiul naturii, experimentul, procesualitatea, interdisciplinaritatea, preocuparea pentru funcțional.

Cu acordul profesorului Mircea Malița, ministru al învățămîntului în acea perioadă, Liceul de Arte Plastice din Timișoara primește statutul oficial de liceu experimental, funcționînd timp de 4 ani, începînd cu 1970–1971, pe un curriculum propriu, diferit de cel al liceelor de artă din țară. Concomitent se înființează și Specializarea Arhitectură în cadrul Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara, unde Bertalan va avea o contribuție importantă.

În cadrul pedagogiei Sigma, elevul nu este doar un receptor de informații, ci un partener real. Accentul se pune pe cercetare, utilizarea de materiale și metode noi, transferul de idei și analize din diferite domenii. Studiul bionic înlocuiește clasicul studiu de observație. Natura este analizată cu intenția de a extrage lecții de formă, funcționalitate, legitate. De la observarea dezvoltării unei plante, la modul în care este alcătuită o insectă, la sistemele motrice ale acesteia, studiul naturii îmbină observația directă cu înțelegerea principiilor de mișcare, creștere, structură, rezistență. Investigarea se face prin desen, dar și prin fotografie sau film. Materialul fotografic suportă intervenții ulterioare de desen, însemnări, explicații, scheme de tip leonardesc. Analogiile şi comparațiile dintre sistemele de compactare ale fagurilor de albine, structura păpădiei, a pachetelor de ţigări, a bulelor de săpun, a mingilor de ping pong, a inelelor de carton goale sau umplute cu nisip, regăsite şi în filmul Membrane de săpun (Constantin Flondor, 1972), sînt modalităţi de a înţelege universul formal şi legităţile de tip matematic sau fizic ce determină structuri şi configuraţii specifice.

Restructurarea programei școlare conceptualizează direcțiile formative și relațiile dintre discipline. Aceasta se bazează pe analiza comparativă a unei programe de design din Belgrad[13], a structurii școlii de la Bauhaus, dar și pe experiența deja parcursă cu elevii în anii 1968–1969. Propunerile concrete ale planurilor de învățămînt introduc discipline noi, precum Gramatica formei, și ateliere de specialitate precum Comunicații vizuale, Estetica formelor utile sau ore interdisciplinare și ore de fotografie care reflectă viziunea constructivă. Astfel, programa școlară era împărțită în două secțiuni importante: pregătirea de bază și specializarea pe ateliere. Pregătirea de bază avea de asemenea trei direcții: Gramatica formelor, Studiul culorii, Ambient. Una dintre cele trei specializări inițiale era Estetica formelor utile, ceea ce am numi astăzi „design de produs”.

Programa urmărea „instituirea conştiinţei că individul poate să creeze înţelegere, că individul poate să-şi creeze un sistem intelectiv”[14], necesitatea unei formări complete prin lecturi din diverse domenii, descurajarea unei învățări bazate pe mimetism. O „pedagogie a semnelor, o pedagogie a modelului și o pedagogie a procesului”[15] (Bertalan) sau „dezvoltarea la elevi a unei gîndiri prospective, a unei gîndiri algoritmice și constructive” (Flondor). Profesorii trebuie să promoveze la clasă concepte în care cred, pe care și le asumă. Nu există o discrepanță între temele pe care le abordează în atelier ca artiști și cele propuse elevilor la clasă. În acest fel se produce o stare de emulație în care profesorii și elevii cercetează împreună.

În practica artistică a grupului Sigma și inclusiv în practica pedagogică se observă ușurința de a corobora cercetări din domenii diverse. Nu există restricții de manifestare, de limbaj sau material de lucru. Există însă o rigoare a conduitei lor ca artiști. Aceasta este legată în primul rînd de un spirit cartezian care caută legitatea, regula, explicația lucrurilor și face legătura între semnificație și formă prin intermediul principiilor de operare. În același timp, se observă o imensă bucurie a experimentării, a participării la procesul în sine. „Cu toată procedura logică, rezultatele nu sînt de căutat în lanţuri de legături cauzale (ca în şiruri de cercetări ştiinţifice), ci şi în rezolvări neaşteptate (stimulent în munca constructivă)”, notează Flondor despre gîndirea constructivă care ajunge la rezolvări surprinzătoare pornind de la premise cunoscute[16].

Interdisciplinaritatea îmbinată cu direcționarea spre funcțional au condus în mod firesc la analiza preocupărilor contemporane din zona arhitecturii. Funcția, forma, apoi semantica sînt gîndite ca interdependente. Forma determină funcția și funcția determină forma. Nu există proiect care să stabilească aleator aceste relații, acestea sînt descoperite sau dezvoltate pe baza unor principii. Conceptul de interdependență a elementelor și a descifrării relațiilor dintre ele ca parte a unui întreg aparține cu siguranță structuralismului, cu influențele sale multiple teoretizate și asumate în toate domeniile.

Grupul Sigma și Turnul informațional. Elisei Rusu și Ștefan Bertalan în atelierul lui Constantin Flondor, 1970. Prin amabilitatea artiștilor

Prin Turnul informațional (1970), Sigma propunea o construcție modular-constructivă și cibernetică deopotrivă, pe șapte etaje cu roluri distincte, un centru media compus dintr-o structură fixă de metal, plăci de aluminiu, și un ansamblu variabil de lumină, sunet, afișaje electronice, tuburi fluorescente. Turnul trebuia să fie integrat spațiului urban și să devină totodată un reper comunicațional-informațional al orașului. Fotografia machetei va fi expusă în cadrul expoziției Romanian Art Today, organizată de Galeria Richard Demarco în 1971, cu ocazia Festivalului de la Edinburgh, dar și în cadrul expoziției Arta și orașul (Galeria Nouă, București, 1974).

Regăsim teme, abordări și puncte comune între Liceul de Arte Plastice și Facultatea de Arhitectură. Proiecte precum Orașul viitorului propuneau principii urbanistice și concepte arhitecturale bazate pe construcțiile de poliedre, raporturi matematice, elemente și principii de generare a formei îmbinînd inovațiile tehnologice din domeniul ciberneticii cu grija pentru păstrarea mediului natural. Studiul formelor spaţiale fundamentale, al poliedrelor, al echipartițiilor planului ofereau baza unor soluționări ulterioare în proiectele aplicate. Nu există o delimitare precisă între temele de bidimensional şi cele de tridimensional, ele de obicei sînt elaborate împreună, ca faţete sau expresii diferite ale aceleiaşi probleme. Poliedrele lui Platon, cupolele geodezice ale lui Buckminster Fuller sînt repere esențiale ale acestui excurs experimental. Înțelegerea principiilor constructive se face prin re-parcurgerea și experimentarea cercetărilor descoperite[17].

Artistul Laurențiu Ruță lucrînd la tema „Spațiu de joc. Studiul poliedrelor și echipartițiilor”, 1972. Temă de atelier propusă de Constantin Flondor elevilor Liceului de Arte Plastice din Timișoara

Tema habitatului este tratată și în proiecte de micro-climat precum tema Celula de locuit (Constantin Flondor pentru studenții de la secția de Arhitectură și Urbanism, în cadrul disciplinei Studiul formei, 1971–1972), care pune problema realizării, pe baza studiului poliedrelor şi echipartiţiilor bi- şi tridimensionale, a unei structuri de relaționare a trei factori: economicitate, funcționalitate, măsură estetică[18]. Tema presupunea cercetarea datelor, demers geometrico-matematic, desene de dezvoltare spațială. Criteriile funcțional constructive, multifuncționalitatea, implicarea beneficiarului (viitorul posibil locatar) în calitate de coautor, precum și criteriile estetice drept o consecință a raportului optim între economicitate și funcționalitate sînt cîteva dintre cerințele enunțate.

Orașul utopic preia modelul interdependenței dintre formă și funcție de tipul complexului arhitectonic al Congresului Național construit în capitala Braziliei, proiectat de Oscar Niemeyer, unde fiecare formă arhitecturală (cupolă, cupolă răsturnată, turnuri înalte, tuneluri subterane) corespunde funcțional, dar și simbolic, activităților derulate în clădirile respective (de gîndire, dezbatere, creare, de alegere, hotărîre sau de implementare, comunicare a deciziilor legislative importante). Proiectele de structură urbană propun astfel corespondențe conceptuale între elemente, precum în tema Orașul cu trei centre (Ștefan Bertalan, Facultatea de Arhitectură), prin reluarea ideilor din teoria triontică[19] a lui Eduard Pamfil. Găsim corespondențe cu arhitectura bionică a metaboliștilor japonezi, cu preocupările futurologice ale grupul francez GIAP (Groupe International d’Architecture Prospective) sau urbanismul planetar teoretizat de Yona Friedman în anii 1960.

Relația cu arhitectura are un loc aparte în cadrul programei experimentale a Liceului de Arte. Elevii vor dezvolta probleme plastice, structurale și constructive inclusiv prin introducerea în curriculumul școlar a unor ore interdisciplinare ținute de arhitecți. Arhitecții Vasile Oprișan, Dan Chinda, apoi, pentru o perioadă mai lungă, Șerban Sturdza, vor preda în cadrul acestui liceu, contribuind la formarea complexă a elevilor. Fiecare dintre acești profesori a avut libertatea de a-și structura cursurile. Șerban Sturdza, proaspăt absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București, ajunge la Timișoara (1971) incitat de dorința de a cunoaște grupul Sigma cu al cărui spirit avusese contact prin intermediul expoziției organizate la Facultatea de Arhitectură. Fără a face parte direct din grupul Sigma, acesta va fi într-un permanent dialog cu membrii grupului, ajungînd să abordeze probleme legate de structuri și material, cu care nu avusese contact pînă atunci; experimentează la rîndul lui cu elevii reconstrucții după Buckminster Fuller, de la cupole geodezice la structuri tip tensegrity[20].

Grupul Sigma în cadrul expoziției „Artă și energie”, Galeria Nouă, București, 1974. Fotografii din arhiva Doru Tulcan și Constantin Flondor. Prin amabilitatea artiștilor

Configurarea unor spații arhitectural-plastice complexe este continuată de grupul Sigma la festivalul Cibinium (Sibiu, 1973) și expoziția Artă și energie (Galeria Nouă, București, 1974) cu un spațiu țesut și modelat cu fire și benzi colorate (Ștefan Bertalan), spațiu ritmat și structurat din rețele hexaedrale, bare, hexagoane, benzi (Doru Tulcan, Ioan Gaita), noduri și corpuri spațiale rezultînd din studiul îmbinărilor suprafețelor prismatice triunghiulare și pentagonale (Constantin Flondor). Arhitecturile spațiale devin structuri efemere în ambientul Structuri gonflate de la Galeria Bastion (Săptămîna Artelor Plastice UNESCO, 1974), unde peste formele translucide tubulare și sferice gonflate proiectează diapozitive și film. Treptat, experimentele spațiale se transferă în peisaj. Intervențiile de tip land art ale grupului Sigma la Timiș, cît și cele realizate împreună cu elevii în cadrul practicilor de vară lărgesc problematica.

Acțiunea de pe malul rîului Timiș (1972), numită de Bertalan Oraș — ambient natural, subliniază legătura organic-necesară a spațiului construit cu cel natural. El reconstruiește o topografie din nisip, carton, hîrtie, nuiele, bălegar uscat, care ulterior, prin intermediul mediului fotografic, devine monumentală. Acțiunile de pe malul Timișului continuă în anii următori prin crearea de trasee-punți peste apă sau alte tipuri de însemne-reper în dialog cu spațiul natural (rîu-nisip-copaci), în diverse intervenții realizate de Bertalan împreună cu Șerban Sturdza, de grupul Sigma sau Flondor (Țesătură efemeră, 1975–1976).

„Structura urbană. Estetica formelor utile”, 1970–1972. Temă de atelier propusă de Ioan Gaita elevilor Liceului de Arte Plastice din Timișoara. Prin amabilitatea artistului

În paralel, practicile de vară ale Liceului de Arte Plastice devin ateliere deschise de intervenție în peisaj și conlucrare cu factorii naturali: de la Strungari (Doru Tulcan, 1975), la Făget (Constantin Flondor, 1976), Moldovița (Constantin Flondor, 1977), Margina (Ioan Gaita, 1978), Gurahonț (Constantin Flondor, 1981). Sub genericul Natura ca partener, intervențiile în natură din cadrul practicii de la Făget au urmărit colaborarea cu factorii naturali lumină, vînt, apă. De la construcții de cupole geodezice asemenea unei păpădii de mari dimensiuni la instalații care să capteze mișcarea vîntului în dialog cu lanul de secară, la captarea luminii solare, a apei în raport cu lumina și vîntul. Materialele de lucru erau dintre cele mai diverse, de la folii de plastic colorate sau transparente, pînză, benzi de plastic, sfoară, plăci metalice, oglinzi, bețe de lemn, hîrtie, carton, la elemente aparținînd mediului natural, precum iarbă, paie, pămînt, copaci.

Practica elevilor Liceului de Arte Plastice din Timișoara, Strungari, 1975. „Natura ca semn al unei noi atitudini. Apa și nisipul. Apa și piatra. Vîntul și copacul. Dealul”, atelier coordonat de Elena și Doru Tulcan. Prin amabilitatea artiștilor

Contribuția lui Ștefan Bertalan în cadrul învățămîntului superior de arhitectură timișorean este definitorie pentru generațiile care l-au avut profesor. Cursurile de Studiul formei sau Reprezentări au creat o deschidere spre interdisciplinaritate, experiment, cercetare, oferind noi tipuri de investigare plastică și conceptuală, într-o viziune care depășește granițele arhitecturii, de înțelegere prin arhitectură a întregului univers. De la studii de structuri spațiale, poliedre, echipartiții pînă la proiecte de urbanism utopic, temele reflectau viziunea pedagogică Sigma din acei ani.

Intervențiile în natură realizate de Ștefan Bertalan împreună cu studenții de la Arhitectură Membrane, instalație, tensionări de la Pădurea Verde (1976) sau O duminică plastică. Spectacol pentru publicul parcului (1977), Leonardo. Spectacol pentru public (1978) în Parcul Central din Timișoara, folosesc folii, benzi de nylon, corpuri geometrice din carton, construcții din bare, obiecte de pînză tensionată, baloane. Se urmărește exemplificarea unor precepte ale Tratatului de pictură de Leonardo[21], a fenomenului percepției culorii, luminii, formei. Bertalan notează pe spatele fotografiei din 1978: „50 de studenți au lucrat la un proiect de ecologie morală pe care am simțit-o ca pe o trebuință a sufletului, a corpului, asemenea unei clorofile spre care să aspire semenii”[22]. Aceste experimente contribuie la formarea viitorilor arhitecți.

Programul pedagogic al liceului presupunea și o serie de proiecte aplicate, colaborări cu fabrici precum Elba (Electrobanat) pentru realizarea unor proiecte de signaletică luminoasă sau sisteme de iluminat stradal. Aici preocupările pentru comunicații vizuale și publicitate convergeau cu cele legate de urbanism. O serie de proiecte ambientale, proiecte de arhitectură stradală, precum și de decorare a unor spații interioare și exterioare sau proiecte de mobilier— în grădinițe, școli, locuri de joacă, spații industriale —, aplicau principiile constructive împreună cu un spirit ludic extrem de tonic. Aceste colaborări și intervenții în spațiul public vizau și o altă componentă a pedagogiei Sigma, anume aceea de educare a comunității. Se dorea formarea unei conștiințe estetice și sociale, o implicare activă în viața comunității, a spațiului urban.

Expozițiile care prezintă cercetările pedagogice din liceu, precum expoziția de la Pavilionul C Herăstrău, București (1970), Muzeul Banatului (1971), participarea la al cincilea Seminar Internaţional de Marketing la Universitatea de Vest din Timișoara (1972), Expoziţia Tehnologia instruirii, Institutul de Arhitecturǎ „Ion Mincu”, București (1972), Sala Kalinderu, București (1977), participarea cu documentație fotografică a proiectelor elevilor la Congresul INSEAInternational Society for Education through Art—la Helsinki (1971), la Seminarul Naţional de Design Bucureşti (1974), publicarea unor articole despre noile programe de învățămînt și lucrările realizate de elevi în revista est-germană Form+Zweck (1973) sau în revista Arta (1970, 1979) arată consistența acestei școli și sînt în mare parte consecința pedagogiei Sigma.

Dincolo de orice teme, programul pedagogic Sigma a însemnat promovarea unei educații participative, a unui sistem comportamental deschis, o gîndire prospectivă, o etică a studiului, o plăcere a experimentării, asumarea demersului, respectul față de natură.

Andreea Palade Flondor este cercetător, artist vizual și conferențiar la Facultatea de Arte și Design a Universității de Vest din Timișoara.