[1]1972
Marți 27 – VI – 72
Dimineața senin, timp bun de peisaj — două cartoane: Pietrosul și Căpițe — A venit Tede — Am curățat cartofi pentru piure, am spart lemne — Plouă mărunt, dealurile din jur dispar în ceață — Atmosferă umedă și rece — frig.
Pietrosul — încercare de studiu dus mai departe — respectarea culorilor locale.
Atmosfera creează o stare „nepicturală”.

Miercuri 28 – VI
Oribil — Nimic — Vînt, frig — Pietrosul șters.

Joi 29 – VI
Dormit 12 ore — Vînt, ploaie, ceață.
Lucrat în șură Flori de brusturi — bun — Așezat pe o bancă privesc norii — Casa cu spatele negru — bun.
Plimbare spre Pietrosul — ochiul de apă verde cu sute de broscuțe — mormoloci negri.
Bulz și clătite la nenea Ion.
Zi bună[2].

Poiana Mărului. Fotografie alb-negru, 10×15 cm, 1981–1983. Colecția artistului Ion Dumitriu

Sîmbătă 1 – VII
Zi bună — Șură — Carton
casa neagră — carton
clăițe — pînză

Am redescoperit plăcerea picturii — starea. Am cosit trei brazde de fîn la nea Ion. Întins pe brazda de fîn urmăresc mișcarea elegantă a secerătorului — Cireșe pietroase, două coșuri — lapte pe miriște cu fiul lui Bojor, Costel — și gogoși — vin Odobești — Costel a plîns pentru uciderea potîrnichii[3].

Sîmbătă 15 – VII
Pe dealul Pietrosu. Lan de sunătoare.
Ghinion — Gruimăr — Clăițe — Somnul sub baldachinul ramurilor de alun al micuțului Gabi — Masa.
Seara — în muchie — norii — cerul[4].

Piscul Borii. Ulei pe pînză, 93×72 cm, 1971. Colecția artistului Ion Dumitriu

1973
Reîntîlnire cu Poiana
Vineri 29 – VI
Dogoarea lanului de fîn, înăbușit de mireasma florilor de cîmp.
– micuțul iepuraș în buzunarul cămășii
– scîncetele de copil — broscuțele
– sfere gelatinoase (acvarii) în care se mișcă mormoloci de broască.
Afine cu zahăr — Sf. Petru

Sîmbătă 30 – VI – 73
Casa neagră — studiu
A ști să pui capăt lucrului — Horia
A uita tot și a o lua de la început cu fiecare lucrare — Un „subiect” cunoscut, totuși, cît de nou pare, de inedit, ca azi nu l-am „văzut” niciodată — Doresc să mai fac cîteva studii — A început ploaia.
Curcubeu dublu
Arc imaterial de culoare. Semicerc sprijinindu-se pe dealuri, perfecțiune a liniei și a culorii.
Un curcubeu deasupra sufletului meu.

Deal. Ulei pe pînză, 50×60 cm, 1973. Colecția artistului Ion Dumitriu

Luni 2 – VII – 73
Șură
Ana Ceapă — f. bun — studiu
Dorința de a reda adevărul nu „frumosul” subiectului — bine susținut cromatic.
Măr — studiu copac — scăpat de sub control[5].

1981
31 iulie
Focul de dimineață — bradul trosnește în sobă — Radu se scoală.
– Sergiu — lapte, țigări, biscuiți, cacao
– Mia — urdă
Reiau motivul de duminică — pe alt format — copacul rotat din Padină.
Să muncești de dimineață pînă apune soarele, așa cum face orice țăran din Poiana Mărului.
Plăcerea lucrului menținută cît mai mult.
Să nu existe timp, doar pictură.
Să te minunezi zilnic de cer, iarbă, copaci, sunete (vîntul, tălăngile, greierii, ciocîrliile, ploaia pe țiglă) și mai ales de culorile lanurilor de secară, grîu, cartofi și mai ales fînul.
Casele, cele vechi, sînt lecții de organizare a spațiului (la fel șurile) necesare înțelegerii relației spațiu — utilitate — (om – animal).
Izvorul, jos, în pădure, apă limpede și rece.
Mișcarea lanurilor, firelor de iarbă, a oamenilor cosind (ascuțind coasa)…[6]

Poiana Mărului. Diapozitiv ORWO Chrom UT 18–35 mm, 1981. Colecția artistului Ion Dumitriu

1986
31 iulie
Poiana Mărului
Două drumuri — bagaje

Epuizantă zi, primul drum, cu rucsacul în spate, pînzele și cutia-șevalet în mîini — cinci popasuri pe fața Bărdașului — drumul la deal, sisific — ajuns sus, răsplata.
Ne odihnim cîteva ore, apoi la vale și iar la deal, cu greutate mai puțină, însă.
Surpriză plăcută, camera curată, pregătită, mă culc în pat, Radu pe laviță, în sacul de dormit al lui Țuțu.

4 august
Dimineața, lucrare cu peretele șurii pe care sînt prinse grilaje (corlate) de lemn.
Nes, fumez mult, numai în cameră, cu ușa deschisă, din pat, întins, prin cadrul ușii — iarba, un spațiu imens, un gol în jos, senzație de zbor, pînă spre munții din depărtare, vîntul unduie iarba, acolo jos în padină, se construiesc clăițe, vocile țăranilor clare.
Radu și-a făcut norma, două desene: un scaun și o natură statică și fuga repede la Găbiță să-l ajute la fîn.
Sub un soare arzător — Casa lui Șerbănucă pe care am să i-o dăruiesc, apoi, spre seară — două buchete uscate atîrnate pe lemnul (porții) șurii.

7 august
Vînturătoarea îi dă probleme lui Radu, e nerăbdător să termine desenul pentru a se „vîntura” cu George în Pietrosul.
– Lucrez la capete de grindă.
– Vîntul prin iarbă, unduirea ei. Ceasul s-a oprit din prima zi. Nu l-am mai întors. Timpul tot pentru pictură.
– O mică pauză, o plimbare prin iarba din bătătură, întors în cameră: miros de terebentină, lucrări pe pereți, pe dulap, pe tăblia patului — un adevărat atelier.
– Măruța mi-a dat un snop de mentă, am rupt frunzele, le-am întins pe hîrtie în cameră — la iarnă, la atelier…
– La o pauză de fumat… Să fie oare pictura un drog?
– Pictez, ca și ieri, întruna, se lasă seara și eu am lucrat… Trei capete!
– De neoprit, noaptea, la lumina becului de 40 wați, al patrulea cap de grindă.
– O nouă idee de continuare a seriei.

8 august
Sculat din somn de fulgere și trăsnete, ploaie puternică, rupere de nori, peste puțin timp senin, cald, trecerea la pantalon scurt.
– Scaunul în iarbă (penultima pînză).
– Foarte obosit, o durere în spate în stînga — mai am o singură pînză.
Șapte zile, 19 lucrări!
– Culcat pe spate, pe laviță, privesc fără să mă satur tavanul: trei grinzi puternice, peste ele scînduri de diferite lățimi — patina, crăpăturile, nodurile, luciul auriu în lumină: mat-siena în umbră, e cel mai frumos „obiect” din cameră. Îți vine să-l iei cu tine, la plecare, la București.
Peisaj cu scaun oranj.
Scaun în iarbă.
– Seara, stare febrilă, epuizat.
– Spălat pensule. Ce ușurat mă simt! Gol.
– Fluturi mici de noapte, izbindu-se de foaia de desen atîrnată de firul electric, sînt mulți, se liniștesc după ce se ard, atingînd becul[7].

1988
17 ianuarie
„Ideea privirii lucrului absent”

29 ianuarie
Ea nu are
noroc în ianuarie
fugind pe arie
– Umbra ființelor, lucrurilor pe iarbă, pe ziduri — în contrast — un obiect real în prim-plan: scaun, haine, unelte, oglindă etc.[8]

1991
9 iulie
Poiana Mărului:
Posibil inventar de sunete, gusturi și mirosuri, pipăitul și tot „ce se vede”[9].

Poiana Mărului. Diapozitiv ORWO Chrom UT 18–35 mm, 1981. Colecția artistului Ion Dumitriu

Ion Dumitriu (1943, Galați 1998, București) este o prezență activă a neo-avangardei artistice românești, cu o operă strîns legată de coordonatele spirituale, naturale și vizuale ale satului Poiana Mărului, aflat la cîțiva kilometri de orașul Zărnești. Introdus în ambianța locului de către artistul Horia Bernea, Ion Dumitriu începe să frecventeze grupul de la Poiana Mărului, alături de artiștii Teodor Rusu, Șerban Epure și Letiția Bucur, Mircea Milcovici, Teodor Moraru, începînd din 1971, revenind în mod constant, an de an, pînă în 1991. Demersul său pictural vizează o abordare analitică a imaginii, punînd accent asupra detaliului și fragmentului de realitate, reluat obsesiv de-a lungul a cîțiva ani în cicluri și serii individuale. Pictura sa este fundamentată de o conceptualizare diferită a motivului pictural (capete de grindă, casa țărănească, dealul Pietrosul, șura, căpița de fîn) și a raportului său cu spațiul rural. Ordinea materială și spirituală a satului tradițional determină, în cazul lui Ion Dumitriu, un proces de disciplinare interioară, de reducție a motivului, rearticulat sub forma unui arhetip. Pictura sa trebuie citită în relație directă cu utilizarea fotografiei, alb-negru sau color, aceasta din urmă avînd nu doar rolul de martor, ci de forma mentis, snapshots ale unui dialog între artist și prezența vie a unui loc.