Pe data de 7 mai 1982, Ioan Bunuș îi trimitea amicului său artist din Tîrgu Mureș, Károly Elekes, o carte poștală cu textul: „O, hai să intervenim artistic pe cărţile poștale!” Ceea ce părea a fi, pentru Bunuș și Elekes, o „descoperire” a artei poștale prin asumarea acesteia în propria practică, avea să devină începutul unei corespondenţe zilnice de artă poștală între cei doi artiști, plănuită să se întindă pe durata unui an și să se încheie la finalul acestuia cu o expoziţie unde urmau să prezinte „jurnalul de artă poștală” primit de fiecare dintre destinatari în acest interval. Semnificaţia acestui „dialog artistic” a fost diferită în contextul practicii fiecăruia dintre cei doi corespondenţi, în acest text urmînd a surprinde cîteva dintre aspectele și pîrghiile prin care schimbul zilnic de corespondenţă cu Elekes se integra în economia practicii artistice și de mail art a lui Ioan Bunuș[1].

Ioan Bunuș, Carte poștală, 7 mai 1982. Colecția Károly Elekes. Prin amabilitatea artistului. Fotografie de Károly Elekes

În mai 1982, arta poștală nu era un teritoriu complet necunoscut pentru Ioan Bunuș. Primele „piese” de mail art din reţeaua internaţională ajung la artist, potrivit propriei mărturii, începînd cu anul 1975 — perioadă în care acesta era student la secţia de grafică a Institutului de Artă „Ion Andreescu” din Cluj, corespondenţa fiindu-i adresată la Reghin, orașul său natal[2]. Posibilele relaţii cauzale care au condus la identificarea lui Ioan Bunuș (student în anul al II-lea) ca destinatar pentru mail-artiștii americani precum soldatul Wally Darnell sau „futuristul” Steffen O’Soreff rămîn necunoscute. Aceste informaţii pot să ateste doar că primele contacte ale lui Bunuș cu anumite canale ale reţelei internaţionale de mail art datează de la sfîrșitul anilor 1970, sub forma unor comunicări pline de curiozitate cu un „alt univers”, amplificîndu-se ulterior, prin extinderea progresivă a listei de corespondenţi. Din propria mărturia reiese că, la începutul anilor 1980, artistul era în legătură poștală cu nume sonore ale mediului de pe scena internaţională[3].

Modul specific de funcţionare a reţelei de mail art a fost cel care a contribuit în mod semnificativ la stabilirea acestor legături, însă anumite detalii din biografia artistului ne indică faptul că, cel puţin la nivel micro-regional, existau și alte tipuri de relaţionări (tot interumane și care lucrau tot sub forma unor reţele) cu rol în susţinerea și impulsionarea unui mecanism autentic de autopropagare a reţelei de artă poștală. La finalul anilor 1970, Ioan Bunuș se stabilește la Oradea, unde fusese repartizat după finalizarea studiilor, pentru a ocupa un post de profesor de desen la Casa Pionierilor. Poziţia geografică a orașului, în imediata vecinătate a graniţei cu Ungaria, i-a facilitat artistului stabilirea unor legături directe cu scena artistică din ţara vecină, a cărei limbă o vorbea ca limbă maternă. Prezenţa în Oradea a unor oameni de cultură de limbă maghiară ce aveau contacte cu scena culturală ungară, vizitele frecvente ale unor oameni de cultură din Ungaria în Oradea au contribuit la stabilirea unor conexiuni, la circulaţia unor publicaţii maghiare de artă și cultură, favorizînd nu doar o mai bună cunoaștere a scenei artistice de peste graniţă, ci și a unor posibilităţi de autopromovare în cadrul acesteia, așa cum își amintește Bunuș. În 1980, el „exista” deja ca artist în Budapesta, publicîndu-i-se frecvent reproduceri după desene în reviste maghiare de artă. Prin intermediul unor legături personale, Bunuș a ajuns în contact direct atît cu Artpool Budapesta, cît și cu alţi actori relevanţi ai scenei artistice alternative din Ungaria, contacte stabilite nu prin poștă, ci printr-o vizită la Budapesta.

Ioan Bunuș, Carte poștală, 1982. Colecția Károly Elekes. Prin amabilitatea artistului. Fotografie de Károly Elekes

„Prin anul 1979–1980, eu fiind la Oradea, probabil prin Attila Ara Kovács[4], dar nu sînt chiar sigur, am primit și eu invitaţie de la Artpool Budapesta pentru a participa, de exemplu, la proiectele World Art Post (am catalogul, un caiet alb-negru cu timbre de artist, o categorie specială, anti-instituţie oficială poștală). […] Miklós Erdély, András Böröcz, János Sugár, János Szirtes[5] ș.a., toate aceste nume îmi spun și mie ceva (cel mai mare fiind Miklós Erdély; la Szirtes, de exemplu, am și fost în atelier). Am fost la Budapesta în 1980, am fost acasă la El Kazovszky, la László Beke, ce să mai spun, la Ernszt Múzeum (am uitat numele conservatorului de atunci de-acolo), l-am întîlnit și pe Róbert Szwierkiewicz, pe criticul și istoricul de artă Bálint Chikán. […] Mie mi se publicau desene în Élet és irodalom, Mozgó Világ, Új Szimpózium, Párizsi Magyar Műhely, se știa de existenţa mea și la Budapesta, prin Attila Ara Kovács am fost poate recomandat, nu-mi amintesc exact. […] Oricum, am primit invitaţia la World Art Post (timbre de artist)”.[6]

Dînd curs acestei invitaţii, Bunuș s-a integrat „oficial” în reţeaua internaţională de mail art (regiunea Europa de Est), participarea sa la World Art Post (printre alte proiecte) consfinţiind nu doar „existenţa” sa ca mail-artist în „evidenţele” Artpool, cît și prezenţa sa ca „nod” în reţea. Presupun că extinderea corespondenţei sale și stabilirea contactului cu mulţi dintre protagoniștii reţelei internaţionale de artă poștală, cu care artistul era în dialog în anii 1980, s-au datorat în mare măsură momentului Artpool atît prin World Art Post Budapesta, cît și prin diversele schimburi de artă poștală cu György Galántai și prin contribuţiile sale la alte proiecte pe care Galántai și Artpool le iniţiau. În perioada în care îi scria lui Károly Elekes cartea poștală ce urma să declanșeze schimbul zilnic de mail art, Ioan Bunuș era deja în legătură „poștal-artistică” cu personalităţi din reţeaua mondială a genului. Cu toate astea, racordarea sa la reţea nu a însemnat pentru Bunuș asumarea necondiţionată și metabolizarea integrală în propria practică artistică a tuturor regulilor de bază pe care arta poștală se fundamenta și nici a diverselor curente ideologice care circulau prin anumite canale ale reţelei. Statutul de „artist profesionist”, așa cum pare să-l fi înţeles Bunuș, era unul care atesta existenţa și a unui alt tip de practică artistică, una independentă de cea a artei poștale sau care nu se reducea la aceasta, iar identificarea unei astfel de practici la interlocutor determina (pentru el, cel puţin) anumite ierarhii, invizibile și nedeclarate în cadrul reţelei de mail art, dar care îi influenţau într-o anumită măsură filtrarea materialului eterogen pe care „reţeaua” i-l livra.

Ioan Bunuș, Carte poștală, 1982. [Cu cariocă roșie]: „Artist corespondent alternativ.” Joc de cuvinte intraductibil: „művész” înseamnă „artist” și nu este cuvînt compus, dar particula „ész”, sub formă de cuvînt de sine stătător, înseamnă „creier” și apare în imagine scrisă în dreptul capului. Colecția Károly Elekes. Prin amabilitatea artistului. Fotografie de Károly Elekes

„Trebuie spus că mail art are la bază aceleași reguli valabile și astăzi, cred eu, unul dintre puncte fiind: «Mail art and money don’t mix»; altul: «Documentation to all participants»; juriu NU, taxe de participare NU, participarea este liberă, condiţia netrimiterii înapoi a lucrării, aderarea la aceste principii de bază democratice, comunitariste aș spune, gîndite de Ray Johnson în California. […] Depinde mult, cu toate astea, cine face acele piese: o persoană Lambda, un copil creativ, un medic, un sociolog de stînga liberală, un anarhist de salon care s-a descoperit el artist peste noapte, un profesoraș de desen de la capătul lumii, socialist, un frustrat francez, vexat că nu «are timp să facă adevărată artă», sau chiar un artist-expeditor: să zicem Giuseppe Penone (n-am cunoștinţă deloc că el ar fi făcut artă plastică). Cine acceptă bazele, are bani pentru timbre, nu se teme de galeristul care vinde scump lucrările lui pe piaţa artistică (există acest risc). […] De exemplu, Anna Banana mi-a reproșat că n-am înţeles «semnificaţia profundă» a mail art prin 1985. Cum să nu fi înţeles? Important pare să fie amestecul, nivelarea la bază, refuzul elitismului, activismul și perpetuarea principiilor, atacul împotriva culturii, a frumosului, a tradiţiei, principiul totul valorează cît contrariul lui, din trecut să facem tabula rasa, cultivăm confuzia valorilor, cum l-a descris Orwell în cartea sa 1984, cu adăugirile politically correct ale mondialismului ultra-liberal de stînga, privind tematicile obligatorii. Între timp, problema fiind aceeași în cazul meu: Cum să accept eu toate astea, insistînd cu arta? […] În ce mă privește, fiind un artist liber, eu am ţinut mereu la Nordul meu după busola mea personală, expresia ideilor mele proprii ocolind clișeele ideologice prezente din abundenţă în ţesătura întinsă a artei poștale, […] nu m-am recunoscut în exaltările ideologice, anarhice, punk, libertariene, fanatice, haotice, «cultura morţii», toate acestea plus altele și mai vitriolate și disperate, lăsîndu-și amprenta pe reţeaua internaţională mail art pe baza dictonului «de gustibus….»[7]”.

Ioan Bunuș, Cărți poștale, 1982. Colecția Károly Elekes. Prin amabilitatea artistului. Fotografie de Károly Elekes

Cu toate că mărturia din prezent a artistului subsumează, întrucîtva, întreaga sa experienţă din deceniile de interacţiune cu reţeaua internaţională de artă poștală și nu se rezumă doar la perioada începutului anilor 1970 și a primilor ani 1980 cînd el comunica prin mail art din România, ea oferă implicit și o serie de indicii relevante despre termenii în care Bunuș prelucra, în propria-i practică, îndeletnicirea de mail artist în relaţie cu aceea de (non-mail) artist. Aceste indicii pot fi proiectate retrospectiv și cu privire la perioada petrecută de el în Oradea, atunci cînd a intrat în legătură cu Artpool sau, la scurt timp după aceea, cînd i-a trimis lui Károly Elekes, la Tîrgu Mureș, îndemnul ingenuu de a interveni artistic pe cărţile poștale.

Activitatea artistică pe care Ioan Bunuș o desfășurase în Oradea a fost una deosebit de productivă și plurivocă, vectorii ei principali fiind constituiţi de desen, de autodocumentarea și autoarhivarea existenţei sale cotidiene și de promovarea unor forme (incipiente) de artă performativă. Într-o anumită măsură, o sumă a tuturor acestor preocupări a fost transferată de către Bunuș, într-o versiune rezumată și adaptată specificului genului, în practica sa de artă poștală sau și-a găsit în arta poștală o continuitate genuină. Desenul — înţeles ca mediu al schiţei și al prelucrării vizuale sau intuitive a ideilor, al transpunerii imediate, idiosincrasice, a unor observaţii ori specificaţii scurte și efemere — era genul artistic în jurul căruia Bunuș își calibra întreaga activitate și existenţă, decantîndu-le pe acestea din urmă spre teritoriul artei.

Ioan Bunuș, Carte poștală, 1982. Colecția Károly Elekes. Prin amabilitatea artistului. Fotografie de Károly Elekes

Pe lîngă activitatea sa de grafician, încă de la finele anilor 1970, artistul obișnuia să își documenteze consecvent viaţa de zi cu zi, experienţele personale și evenimentele care îi ocupau existenţa, de la cele mai banale pînă la unele extraordinare, clasînd întreaga documentaţie sub forma unor jurnale-arhivă ori caiete de atelier. Un astfel de jurnal aduna, cu rigurozitatea unui calendar, mici dovezi ale întîmplărilor cotidiene — precum bilete de tren sau de tramvai, etichete de vinuri sau alte ambalaje de produse de consum, decupaje din ziare ori din reviste sau transcrieri ale unor pasaje din lecturi ori din emisiuni radio-televizate, frunze sau flori culese în plimbări în natură, bilete de intrare la bazin sau la cinema, fragmente de lenjerie feminină, piese componente ale unor ustensile stricate, așchii rezultate din gravarea plăcilor de xilogravură, mostre de culori de acuarelă sau de tușuri, și multe altele. „Jurnalul-arhivă-calendar” reunea nu doar obiecte sau rămășiţe ale lor, ci și fotografii, însemnări verbale, sau notaţii grafice de diferite facturi — schiţe, scheme, observaţii—, constituindu-se într-un mediu artistic de sine stătător în care se întîlneau într-un continuum firesc viaţa și arta lui Bunuș (viaţa-ca-artă și arta-ca-viaţă), filtrate din punct de vedere vizual prin anume deprinderi și sensibilităţi estetice impregnate de pregătirea sa de grafician. Pe 7 mai 1982, atunci cînd i-a trimis lui Károly Elekes incitarea la un dialog artistic prin poștă, Ioan Bunuș își transfera și își extindea totodată o bună parte a activităţii sale consecvente de autodocumentare și autoarhivare în cadrul acestui dialog: din ceea ce fuseseră, pînă atunci, jurnale-calendar personale, dobîndeau prin mail art atît o formă de expunere pseudoperformativă (în văzul reţelei de circulaţie a poștei) a autodocumentării existenţei sale zilnice și a prelucrării ei artistice, cît și o formă de înstrăinare a arhivei rezultate, ce urma să fie păstrată de interlocutorul său. Presupun că un astfel de transfer parţial al arhivei personale în mail art avusese loc, deja, înaintea iniţierii comunicării cu Elekes, prin corespondenţele pe care Bunuș le întreţinea cu destinatari din reţeaua internaţională, însă nu am reușit să documentez pînă acum astfel de schimburi de mail art ale artistului. În dialogul său cu Elekes, ce a urmat acelei prime cărţi poștale, fluenţa și acurateţea autodocumentării trebuie să fi fost cu mult sporite atît datorită ritmului zilnic al schimbului de mesaje, dar în special datorită împărtășirii unor baze comune de referinţă cu privire la ce putea să însemne „nou”, experimental”, „alternativ” și chiar „artă poștală” prin prisma cadrelor specifice ale scenei artistice autohtone ori prin prisma unor exigenţe estetice pe care cei doi artiști și le însușiseră prin formaţia lor de graficieni.

Ioan Bunuș, Piesă de corespondență, 30 iunie 1982. [Cu creionul]: „Am avut un proiect utopic care s-a pierdut. Mă gîndeam să fac unul sau mai multe paravane, în locurile marcate cu X ar fi stat xilogravurile mele imprimate pe hîrtie japoneză, dimensiunile de mai jos: 58 x 40, 2 bucăți; 52 x 30, 4 bucăți; 58 x 30, 4 bucăți. Plăcile de xilogravură le am”. [Cu cerneală]: „Azi mă ocup pentru ultima oară cu gîndul paravanelor, dar ca proiect de paravan mail art, pentru E. K.. Bunuș, 30. 6. 82”. Colecția Károly Elekes. Prin amabilitatea artistului. Fotografie de Károly Elekes

Dincolo de alte aspecte biografice pe care le aveau în comun — provenind din același judeţ, foști elevi ai liceului de arte din Tîrgu Mureș, foști studenţi ai secţiei grafice din Institutul de Artă de la Cluj ș.a. —, ceea ce Bunuș și Elekes împărtășeau era mai ales pregătirea lor profesională de graficieni, pe care o puseseră în slujba unei practici artistice preponderent neconvenţionale, experimentale, care se ghida după dorinţa de a face ceva nou, într-un mod cît mai radical, în artă. Dar o noutate care se definea prin raportare la obișnuinţele conservatoare ale scenei artistice autohtone: „Noi voiam să facem ceva nou, să remestecăm ceea ce se făcuse pînă atunci. Noul, da, raportat la Oradea, la România, pentru că acolo eram”.[8] Or, gradul de „noutate” al mail art-ului în România era altul, așa cum menţiona chiar Bunuș, „fiind Cortina de Fier, nu erau mulţi care făceau asta”[9].

Schimbul de artă poștală care s-a declanșat între cei doi artiști a căpătat imediat conturul unui proiect pe un termen mai lung, urmînd să se întindă cu o frecvenţă zilnică pe durata unui an, la finalul căruia cei doi plănuiau să organizeze o expoziţie exhaustivă, în care fiecare să prezinte materialul colectat de la partenerul de corespondenţă. Așa cum reise din cîteva schiţe și idei notate pe cărţi poștale care au circulat în acest dialog, Elekes se gîndise să expună toate piesele de mail art primite de la Bunuș în acel an cusute între ele, sub forma unei suprafeţe continue: „a mail art lepedõ / cearșaful mail art”. La rîndul său, Bunuș imaginase un „paravan mail art”: un perete fals sau o piesă spaţială în expoziţie, suport pe care trebuiau instalate piesele de corespondenţă realizate de Elekes. Fiecare dintre materialele expediate zilnic de către artiști erau precis datate și, de la un moment dat, apare recurent în conţinutul lor evidenţa zilelor trecute și a celor rămase din totalul celor 365 de zile prevăzute pentru proiect. Printre piesele trimise de Bunuș, sînt cîteva care fuseseră realizate de copiii pe care el îi pregătea, ca profesor de desen, la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei atelierul TIPO–GRAFICĂ, titlul sub care apar acele lucrări fiind: Zile trecute — zile rămase.

Ioan Bunuș, Carte poștală, 10 iunie 1982. Colecția Károly Elekes. Prin amabilitatea artistului. Fotografie de Károly Elekes

Temele care ocupau schimbul acerb de corespondenţă, cel puţin în contribuţiile lui Bunuș, erau subiecte spontane ce aveau de-a face cu existenţa (artistică) cotidiană: fie era vorba despre pregătirea unei expoziţii pe al cărei afiș Bunuș urma să publice cîteva fotografii în care el își arăta desenele, ţinîndu-le derulate în mîini, pe fundalul unei clădiri cu tencuiala scorojită; fie era înregistrată scumpirea biletelor de autobuz și a celor de intrare la bazin; sau se anunţa dotarea cu o nouă ștampilă a Casei Pionierilor (deci, a artistului); or se vehiculau informări despe cîteva adrese la care să fie expediate lucrări de mail art; sau erau menţionate, fără alte precizări, nume de artiști, de curente ori de grupări artistice; sau era anunţată o recentă vizionare a unei piese de teatru; fie erau puse în circulaţie mici lucrări grafice sau colaje, de obicei însoţite de mesaje scurte („primește mesajele mele alternative”); sau erau trimise mesaje cu un conţinut practic, de utilitate comună („trimite-mi 1–30 de proiecte diferite de ștampile, pot să le fac ieftin, din zinc”) ș.a. Factura vizuală a tuturor acestor piese de corespondenţă era una accentuat grafică și estetizantă, unde fiecare semn, linie, pată, ștersătură, literă sau cuvînt, imagine, timbru ori ștampilă (fie ele făcute de artist sau doar apropriate) erau exploatate și compuse minuţios pentru un rezultat centrat pe vizualitate, cît mai dens și mai ofertant. Ștampilele erau o apariţie frecventă în piesele artiștilor (multe dintre ele fuseseră, într-adevăr, produse de Bunuș în Oradea, atît cele proprii, cît și dintre cele proiectate de Elekes). În primul rînd apăreau ștampile cu propriile nume sau iniţiale, dar și altele conţinînd scurte formule cu sonoritate militantă în limba engleză: Mail Art Connection, Alternative Art Eastern Europe, Private, Free of Politics, Free Post ș.a. Dialogul celor doi se întîmpla în limba maghiară — limba maternă a ambilor artiști —, ceea ce arată că prima carte poștală, care a deschis seria „jurnalului de artă poștală”, a fost scrisă de Bunuș în limba română ca o notificare ce se adresa lucrătorilor poștei și, totodată, celor care supravegheau atent circulaţia corespondenţei pe această cale. În arhiva lui Károly Elekes se mai păstrează încă o imagine a unei cărţi poștale, recto, cu un desen gestual al lui Bunuș pe care scrie, tot în limba română: „Arta este refuzul explicaţiilor”. Mesajul venea, cel mai probabil, să completeze și să accentueze notificarea anterioară, adresîndu-se mai direct „supraveghetorilor” reţelei poștale, a căror existenţă era bănuită sau subînţeleasă de către artiști[10]. Prin circuitul poștal monitorizat de poliţia politică, cîteva dintre piesele de mail art trimise reciproc de către cei doi artiști s-au pierdut, nu au mai ajuns la destinaţie, generînd cîteva goluri de neînlocuit în rigurozitatea zilnică a jurnalului lor.

Ioan Bunuș, Carte poștală, 1982. [În colțul din stînga, sus]: „În memoria scumpirii biletelor de autobuz 1981 iunie.” [În zona mediană]: „În memoria creșterii prețului biletelor de intrare la băi 1981 iunie”. [În colțul din dreapta, sus]: „Salutări prietenești, Bunuș”. Colecția Károly Elekes. Prin amabilitatea artistului. Fotografie de Károly Elekes

Transferarea (cel puţin parţială) a autodocumentării și a autoarhivării în mediul artei poștale a avut pentru Ioan Bunuș un statut aparte în cadrul corespondenţei sale zilnice cu Elekes, spre deosebire de schimburile de artă poștală pe care artistul le întreţinea în reţeaua internaţională. Deși el nu a declarat-o niciodată ca atare, cred că exista în acel „dialog artistic” o componentă puternică ce ţinea de „loc”, de un anume spirit și timp cultural al locului — fie el identificat în România sau doar în Transilvania ori, mai larg, în Europa de Est — și care nu doar imprima o anume familiaritate în cuprinsul dialogului său cu Elekes, ci și implica un alt tip de prioritate problematicilor pe care practica artistică le socotea (ori le putea socoti) drept acte urgente de „înnoire” prin raportare la realităţile scenei ei imediate. Károly Elekes era un artist, un grafician din aceeași generaţie, care locuia în același timp și loc în care se găsea și Bunuș. Schimbul de mail art cu Elekes se făcea pentru Bunuș pe undele artei, de la artist la artist, fără inhibiţii ce puteau să decurgă din imperativul „nivelării la bază” pe care o presupuneau principiile originare ale mail art, înţelese în sens doctrinar, ori fără eforturi de a imagina, ce presupune un amestec dintre „money & art”. „Nivelarea” cu care cultura locală se confrunta era ghidată de alţi vectori și decurgea mai ales din filoane ale propagandei oficiale, iar arta și banii se întîlneau rareori aici, în absenţa unei pieţe de artă, pentru un artist care nu se deda la a face artă omagială. „Dialogul artistic” pe care Bunuș îl iniţiase cu Elekes deschidea un spaţiu aparte de împărtășire a unor seturi de valori și de repere comune, spre deosebire de comunicările sale din reţeaua internaţională de mail art și spre deosebire de obișnuinţele conservatoare care dominau scena autohtonă a artelor plastice, un spaţiu în care spontaneitatea comunicării și libertatea de manifestare rezervate artistului erau (aproape) maxime, cel puţin, cîtă vreme ele rămîneau neutre politic, fiind garantate prin statutul necanonizat și noncanonizabil al genului mail art[11]. Teritoriul de creativitate spontană și liberă oferit de reţeaua internaţională de artă poștală fusese locul prim în care Bunuș își extinsese propria producţie de istorie personală, care s-a împînzit prin canalele reţelei în toate colţurile lumii,în numeroase arhive și la diverși „păstrători”. Dar legătura poștal-artistică pe care o avea cu Károly Elekes a ocupat o poziţie privilegiată în ierarhia personală a lui Bunuș, chiar și după ce devenise evident faptul că proiectul comun al Jurnalului de artă poștală nu avea să mai fie realizat.

La începutul lunii septembrie 1982, Ioan Bunuș părăsea definitiv ţara, o plecare bruscă, fără o premeditare anterioară îndelungă, și urma să se stabilească o vreme, ca refugiat politic, în Germania Federală. Odată cu plecarea lui, proiectul Jurnalul de artă poștală a fost sistat în forma sa plănuită, chiar dacă Bunuș a continuat să îi trimită lui Elekes scurte mesaje de pe drum, așa cum apar înregistrate în arhiva fostei Securităţi, din Budapesta[12], iar peste o săptămînă din Viena[13]. Ajuns în R.F.G., comunicarea cu Elekes avea să fie suspendată temporar (cel mai probabil ca o măsură menită să îl protejeze pe artistul rămas în România de repercursiuni ce puteau decurge din întreţinerea unei legături cu o persoană fugită), pentru a fi realuată mai tîrziu, în special după 1984, atunci cînd Károly Elekes a emigrat la rîndul său, stabilindu-se în Budapesta. Chiar dacă renunţase pentru o vreme la unul dintre corespondenţii săi favoriţi, Bunuș continua să își alimenteze propria producţie de istorie personală, actualizînd-o din noul său statut, acela de artist deţinător de azil politic. Timp de cîţiva ani, începînd cu finalul lui 1982, a răspîndit în reţeaua de mail art cărţile poștale din seria Asyl Art: „Asyl Kuenstler zu sein ist ein Privileg, Bunuș, 1982”.

Ioan Bunuș, Carte poștală, 1982. Colecția László Ujvárossy. Prin amabilitatea artistului

Noţiuni precum autoistoricizarea și istoria personală, deși acceptate de artist astăzi drept categorii care descriu cel mai adecvat practica sa artistică și de mail art din anii 1970–1980, nu se numărau printre instrumentele conceptuale ale lui Bunuș în acea perioadă. Termenul în care el își încadra pe atunci activitatea era „arta vie”, un termen care implica, deopotrivă, un proces de subminare a „operei de artă” în sens convenţional (prin reducerea ei la un mijloc de înregistrare rapidă, prin materiale banale, a unor experienţe personale cotidiene) și un proces de reconsolidare a statutului artistului ca legitimator și intermediar al subiectelor non-artistice înspre teritoriul artei (era artă orice apărea filtrat și transpus în vizualitate prin îndemînarea artistului profesionist). Totodată, termenul de „artă vie” îngloba și o valoare pseudoperformativă conferită de către Bunuș practicii sale de artă poștală — prin rapiditatea înregistrării experienţei trăite și prin rapiditatea trimiterii ei în fluxul de circulaţie a corespondenţei, artistul trăia o comunicare directă, care anula distanţele fizice dintre el și publicul-receptor și care depozita întreaga sa arhivă a artei-ca-viaţă și a vieţii-ca-artă.

Mădălina Brașoveanu este istoric de artă stabilit la Oradea.