Akademia Ruchu [Academia de Mișcare] a fost înființată în 1972 de către Wojciech Krukowski (1944–2014) și i-a avut în calitate de coautori pe Janusz Bałdyga, Jolanta Krukowska, Zbigniew Olkiewicz, Jarosław Żwirblis, Cezary Marczak, Jan Pieniążek și Krzysztof Żwirblis.

Krukowski însuși considera activitatea Akademiei Ruchu ca fiind circumscrisă „teatrului”[1]  caracterul său performativ manifestându-se în special în perioada anilor 1970 cînd artiștii își desfășurau acțiunile în spații publice. Apelînd în comunicarea lor la un limbaj care putea fi înțeles cu ușurință de majoritatea trecătorilor aceștia invocau coduri și semne care proveneau din viața cotidiană și care erau relevante în contextul politic dificil al anilor 1970 și 1980 din Polonia comunistă[2]. În perioada de formare a grupului, termenul de „performance art” nu era încă utilizat în mod curent în discursul artistic; artiștii se bazau pe intuiție în căutarea unor termeni adecvați, precum „acționism”, „acțiune”, „situație” sau „happening”, care să le definească activitatea.

Chintesența activității membrilor Akademiei Ruchu nu consta în analiza condiției lor psihofizice, în explorarea stărilor lor emoționale sau în transpunerea acestora într-o cheie corporală. În schimb, ei se foloseau de corp pentru a transmite un mesaj non-verbal specific, inteligibil pentru ceilalți. Trebuie să subliniem, totuși, că actorii-participanți în cadrul Akademiei Ruchu utilizau metode diverse — „de la arte marțiale la balet”[3] și, mai ales, că erau niște observatori extrem de atenți ai vieții de zi cu zi, ai problemelor și paradoxurilor acesteia, pe care le surprindeau de o manieră sintetică într-o colecție de gesturi asemenea unor piese de bază dintr-o situație performativă dată.

Grupul a avut o activitate constantă și neîntreruptă, derulînd în spațiul public numeroase acțiuni al căror ritm s-a intensificat spre sfîrșitul anilor 1970, cînd situația socio-economică din Polonia s-a înrăutățit considerabil, iar regimul politic a devenit mai opresiv decît oricînd în istoria postbelică a țării. Scopul acțiunilor Akademiei Ruchu era de a spori iritarea concetățenilor la aceste simptome ale opresiunii și de a le atrage atenția în legătură cu numeroasele fenomene dăunătoare din spațiul public, care erau atît de răspîndite, încît deveniseră practic imperceptibile. „Aceste semne banale ale unor activități banale și ale unor situații banale au totuși întotdeauna un caracter straniu: ele transformă obișnuitul în extraordinar”, scria Konstanty Puzyna. „Acestea îi obligă pe privitori, participanți și trecători, să privească dintr-odată altfel elementele universului vieții de zi cu zi în care trăiesc, ca și cum nu le-ar mai fi văzut niciodată pînă atunci — și să reflecteze de ce un lucru devine dintr-odată amuzant sau absurd sau, dimpotrivă, de o poezie desăvîrșită. Așadar, activitățile Akademiei Ruchu constau pur și simplu în umplerea torentului prozaic al vieții stradale cu efecte de stranietate mereu noi.”[4]

Europa, Akademia Ruchu, 1976. Prin amabilitatea lui Janusz Bałdyga, drepturi de utilizare SPAR. Fotografie de Jan Pieniążek

Akademia Ruchu a inițiat un joc cu trecătorii, extrăgînd din iconosfera realității comuniste de fiecare zi întîmplări, gesturi și situații mărunte, cum ar fi cozile cauzate de penuria permanentă de bunuri, verificarea documentelor de identitate ale oamenilor pe stradă de către miliția civilă (poliția comunistă a țării), cenzura din spațiul public și din presă. Artiștii au adunat aceste fapte, le-au exagerat prin repetiții multiple, au înlăturat caracterul lor transparent și le-au făcut vizibile; metoda de lucru adoptată putea în esență fi utilizată în orice situație socio-politică, deoarece avea la bază un mecanism universal valabil. După cum nota Szczawińska: „Datorită varietății tehnicilor utilizate de Akademie și în conexiune cu varietatea mișcării, același protocol dezvoltat de artiști se adapta în fiecare situație la nevoile unei anumite teme sau ale unui spectacol. Performance-urile lor, în care abundă activități obișnuite precum plimbatul, statul în picioare, statul pe o bancă, saluturile, săriturile etc., îndeplinesc o serie extrem de variată de funcții în raport cu materialul sursă.”[5]

Primele spectacole ale grupului, cum ar fi acțiunea Colaj (1973), arătau clar pregătirea minuțioasă a participanților în vederea reprezentației, una extrem de solicitantă și epuizantă din punct de vedere fizic. În performance-urile mai tîrzii ale Akademiei Ruchu, acest aspect începe să își piardă din importanță, dar rămîne, totuși, vizibil pentru un observator atent — artiștii erau perfect sincronizați unul cu celălalt și acționau în armonie deplină, un aspect esențial al conceptului lor. Acțiunile lor individuale — după cum au remarcat toți cercetătorii activității grupului — se bazau pe mijloace foarte modeste, dar, în același timp, pe o pregătire fără cusur.

„Decupajele vieții de zi cu zi”, gesturile și faptele amintite mai sus ofereau materialul pentru acțiuni precum Kolejka [Coadă, 1977], care consta în formarea cozii eponime, o caracteristică permanentă a vieții în Polonia comunistă, cu diferența că această coadă ieșea din magazin, în loc să intre în el; în performance-ul Potknięcie [Alunecare, 1977], derulat în mai multe orașe poloneze — respectiv în locuri aglomerate cu o circulație pietonală intensă, artiștii se amestecau în mulțime și se împiedicau fără vreun motiv evident, ceea ce îi determina pe trecători să devină mai prezenți și mai atenți; sau acțiunea Gazety [Ziare, 1977], în care membrii grupului cumpărau, pe rînd, cîte un ziar de la chioșc, după care îl aruncau imediat, o aluzie limpede la calitatea presei în Polonia comunistă, ca și la impactul produs de cenzură și de propagandă.

Coadă ieșind din magazin, Akademia Ruchu, 1977. Prin amabilitatea lui Janusz Bałdyga, drepturi de utilizare SPAR. Fotografie de Jan Pieniążek

Unele dintre acțiunile Akademiei Ruchu abordau realitatea folosindu-se de contrast — artiștii introduceau un nou element în peisajul cotidian. O acțiune de acest fel a fost O zi fericită (1976), în cadrul căreia participanții, îmbrăcați în haine multicolore, se pierdeau în mulțime ca să împartă trecătorilor de pe tăvi și din coșuri tot soiul de fructe exotice, altminteri inaccesibile. În Czerwone i białe [Roșu și alb, 1978], acțiune dedicată locuitorilor Varșoviei care traversau fluviul Vistula pe unul dintre poduri, profitînd de fluviul înghețat ca urmare a iernii extrem de reci, membrii Akademiei Ruchu se foloseau de întinderea albă de gheață și zăpadă ca fundal pentru o coregrafie schimbătoare, realizată cu ajutorul unor fîșii de material de culoare roșie, căutînd să animeze un peisaj urban monoton și previzibil și, totodată, să lărgească limitele percepției și să trezească imaginația privitorilor involuntari, respectiv a locuitorilor Varșoviei.

Uneori, reprezentațiile Akademiei Ruchu îmbrăcau o formă mai dramatică, ca de exemplu în Czuwanie [Veghe, 1975] și Czuwanie II [Veghe II, 1977]. În cazul primei acțiuni, artiștii stăteau neclintiți cu fața îndreptată spre un zid de beton care semăna cu zidul unei închisori, cu mîinile împreunate la ceafă, așteptînd o execuție. Cea de-a doua acțiune era amplasată lîngă plaja din Świnoujście, într-o parcare unde participanții erau întinși pe jos, în posturi care sugerau un eveniment dramatic, cum ar fi o rafală de împușcături sau o explozie. Deși nu se vedea sînge nicăieri, trecătorii își puteau închipui cu ușurință scena unui delict sau a unei crime.

Akademia Ruchu a recurs și la metafore mai puțin lizibile, reușind să creeze și în aceste situații o atmosferă de tensiune și anxietate; este cazul performance-urilor deseori analizate Autobus I și Autobus II [Autobuz I și Autobuz II, 1975]. Primul era un fel de tableau vivant, prezentat la Dziekanka[6] în Varșovia. Participanții au adoptat postura unui grup de pasageri și a șoferului din autobuzul eponim. Ei au rămas nemișcați, fără să scoată o vorbă, în vreme ce piesa a continuat cu o bandă sonoră compusă din înregistrări de zgomote de stradă, din fabrică și de mașini în trecere. O astfel de situație crea o disonanță — lipsa unei legături între nemișcarea performerilor și fondul sonor —, privitorii avînd astfel impresia că asistă la un eveniment dramatic, fără a cunoaște sursa dramatismului. Piesa a avut ca punct culminant momentul în care luminile de pe scena luminată pînă în acel moment s-au stins. În schimb, acțiunea Autobuz II a fost amplasată în munții Bieszczady, în timpul unei călătorii a membrilor grupului. În timp ce hoinăreau pe munte, aceștia au dat întîmplător peste o rablă de autobuz pe care au ocupat-o în calitate de „pasageri” și de „șofer”. După cum a remarcat Łukasz Ronduda, printre alți cercetători, Autobuzul Akademiei Ruchu face referire la pictura cu același titlu a lui Bronisław Linke (1959–1961), care funcționează ca o metaforă pentru condiția deplorabilă a societății. Un autobuz apocaliptic transportă pasageri, iar fiecare dintre ei reprezintă cîte un defect național. Performance-ul Akademiei Ruchu, în care autobuzul seamănă cu un vehicul-fantomă, este o alegorie a situației sociale de la acea vreme și o premoniție că aceasta avea să se deterioreze în continuare.

Akademia Ruchu a organizat și acțiuni bazate pe participarea unor persoane din afara grupului, cum ar fi Dom [Casă], performată  de multe ori, prima dată în 1978. Locatarii unei locuințe sociale din Lublin erau invitați să picteze împreună pancarte — un element caracteristic realității poloneze din timpul regimului comunist, precum și un element de „recuzită” folosit de autorități în timpul spectacolelor oficiale. În locul sloganelor propagandistice, pancartele prezentau expresii folosite zi de zi de locatarii casei. Pancartele, alături de portretele locatarilor pictate de membrii Akademiei Ruchu, erau afișate pe fațada clădirii funcționînd ca un gest de „recuperare” pe termen scurt a spațiului public, care în regimurile totalitare nu le aparține cetățenilor, ci autorităților.

Artiștii recurgeau uneori la o recuzită specială, ca în acțiunea Piechota [Infanterie, 1977], pe parcursul căreia Akademia Ruchu umplea o clădire din oraș cu figuri umane în mărime naturală, îmbrăcate în haine gri, asemănătoare cetățenilor tipici din Polonia comunistă a acelei vremi. La fel ca Czerwone i białe [Roșu și alb, 1978] sau ca Potknięcie [Alunecare, 1977], piesa urmărea să îi scoată pe trecători din rutina zilnică. Un alt proiect interesant a fost Człowiek i jego rzeczy [Omul și lucrurile lui, 1978], prezentat cu ocazia festivalului Del Teatro in Piazza din Santarcangelo di Romagna, Italia[7]. De-a lungul unei zile întregi, unul dintre membrii trupei era expus pe jumătate gol alături de o colecție de obiecte de folosință zilnică întinse pe jos. Acțiunea marca încercarea de a portretiza omul contemporan alături de posesiunile sale, ca și cum acestea i-ar „completa” imaginea.

Alunecare, Akademia Ruchu, 1976. Prin amabilitatea lui Janusz Bałdyga, drepturi de utilizare SPAR. Fotografie de Jan Pieniążek

La începutul anilor 1980, spectacolele Akademiei Ruchu făceau trimiteri directe la evoluțiile politice de la acea vreme din Polonia. Decada a început cu așa-numitul Carnaval al Solidarității, în urma căruia Solidarność — Sindicatul Solidaritatea, cea mai importantă mișcare de rezistență împotriva autorităților comuniste — a căpătat recunoaștere juridică. Înregistrarea oficială a sindicatului a devenit un important eveniment social și politic, la care au participat și membrii Akademiei Ruchu, prin implicarea într-o demonstrație cetățenească în fața sediului Curții Supreme de Justiție din Varșovia, purtînd o pancartă care reflecta în oglindă propoziția de pe fațada clădirii: „Justiția este bastionul puterii și trăiniciei Republicii Polonia”. Artiștii susțineau că intenția lor era aceea de a le înlesni oficialilor Curții citirea acestei propoziții. Akademia Ruchu abordase problemele politice curente și înainte, ca în 1976.

Akademia Ruchu a activat ca o comunitate și și-a conceput acțiunile ulterioare similar unei trupe de teatru. Fiecare participant juca un rol specific care avea un anumit sens la nivelul întregului spectacol. Trupa făcea repetiții, iar fiecare eveniment era împărțit în scenarii detaliate. Szczawińska le descrie astfel: „Notițe asemănătoare schelelor de construcții; consemnări ale unor structuri flexibile, ale unor configurații posibile, ale unor module de ales.”[8] Literatura dedicată trupei oferă informații asupra posibilelor surse de inspirație ale lui Wojciech Krukowski și totuși se limitează adesea la referințe cu caracter general, cum ar fi John Cage, a cărui operă ar trebui indicată ca sursă de inspirație pentru întreaga generație de artiști activă la începutul anilor 1970, sau Tadeusz Kantor, dintre artiștii polonezi ai perioadei. Printre posibilele influențe a mai fost menționat și Teatr Galeria al lui Jerzy Krechowicz[9], activ în Gdańsk între 1961 și 1967. Deși un simplu teatru studențesc, acesta făcea dovada unui nivel artistic foarte înalt și avea ca trăsătură caracteristică restrîngerea recursului la mesajele verbale sau eliminarea acestora prin înlocuirea lor cu mijloace de expresie vizuală. Lumina juca un rol la fel de important în spectacolele lor, iar elementele de recuzită, departe de a îndeplini un rol secundar, funcționau ca obiecte autonome. Și totuși, în cazul lui Krukowski, istoric de artă prin educație și familiarizat cu istoria teatrului de avangardă, ar părea mai potrivit de indicat ca sursă de inspirație contextul mai larg al mediului teatral studențesc din Polonia comunistă de după „dezghețul” politic din octombrie 1956. În cele din urmă, ar trebui menționată și influența de necontestat a lui Oskar Hansen, membru al consiliului de programe al Akademiei Ruchu[10]. Ne confruntăm aici cu o situație similară: ca personalitate și pedagog la Academia de Arte Vizuale din Varșovia, fondator al teoriei Formei Deschise, Hansen a avut un impact incontestabil asupra întregului mediu artistic progresist din Varșovia (și nu numai). Tomasz Plata a sugerat că Akademia Ruchu ar putea fi comparată, mai degrabă, cu Robert Wilson[11], cu Lucinda Childs[12] sau cu The Wooster Group[13].

Avînd în vedere toate acestea, Akademia Ruchu trebuie văzută ca un fenomen care a făcut parte integrantă din scena avansată de performance din Polonia comunistă. După cum a observat și Weronika Szczawińska[14], în loc să anticipeze procesele care urmau să aibă loc în zona de performance, trupa a construit acea scenă în mod consecvent și, dintr-o anumită perspectivă, a devenit o parte importantă a acesteia.

După 1989, ca urmare a transformărilor politice produse în Polonia, Akademia Ruchu a continuat să activeze într-o nouă sferă socio-politică, abordînd probleme inexistente pînă atunci, precum intoleranța, fundamentalismul, în Trzy zdania o rewolucji [Trei propoziții despre revoluție, 2010], situația individului, posibilitatea de păstrare a libertății individuale, autonomia în confruntarea cu globalizarea, precum și caracterul tot mai agresiv al mass-mediei și brutalitatea politicilor financiare, în Środek Europy [Centrul Europei, 2010–2011]. De asemenea, artiștii au făcut referire la situația socială din Polonia, cu precădere la numărul scăzut al publicului cititor și la pierderea locurilor de muncă în urma pătrunderii marilor corporații internaționale în Polonia. Începînd din 1986, grupul și-a limitat acțiunile stradale la performance-uri cu caracter metaforic, ceea ce confirmă argumentul lui Plata, potrivit căruia Akademia Ruchu nu a părăsit niciodată definitiv domeniul teatrului.

În plus, Akademia Ruchu a jucat un rol vital în promovarea culturii poloneze în străinătate, prin participarea la numeroase festivaluri de teatru și prin invitarea în Polonia a unor trupe precum The Living Theatre[15] sau Odin Teatret[16].

De-a lungul întregii perioade de activitate a Akademiei Ruchu, direcția sa a fost trasată de către Wojciech Krukowski, care, în calitate de artist și de istoric de artă a conceput atît fundamentul teoretic, cît și metodele practice de acțiune ale trupei.

Acțiunile Akademiei Ruchu pot fi și sînt puse în scenă chiar și în prezent, de exemplu unele module ale acțiunilor lor care sînt aplicabile în noul context istoric. Este și cazul acțiunii sus-menționate, datînd din anii 1980, Justiția este bastionul puterii, care a fost revizitată din nou în spațiul public la Varșovia (fiind prezentată de artiști și de membrii generației mai tinere active în mediile culturale) în timpul protestelor de masă împotriva reformei juridice din vara anului 2018. Această situație demonstrează că moștenirea Akademiei Ruchu continuă să fie relevantă și poate fi utilizată într-un context politic și social nou, în ciuda faptului că trupa ca atare nu mai există.

Marika Kuźmicz, Dr., este lector la Academia de Arte Frumoase, cercetător și director al Fundației Arton din Varșovia.